Demult, într-o țară foarte caldă, trăia un om învățat. Îi plăcea să caute adevărul și frumosul și să privească lumea cu ochi buni. Seara, stătea pe balconul lui plin de flori uscate de căldură și se uita la casa din față. Acolo, pe un balcon cu plante verzi și răcoare, se aprindea un felinar mic și se auzea o șoaptă ca un cântec. Se spunea că acolo locuiește însăși Poezia, o ființă pe care mulți o simt, dar puțini o văd.

Într-o noapte, omul învățat a râs și a spus: „Umbra mea, de ce nu te duci tu să vezi ce se întâmplă acolo? Tu ești mai subțire decât mine și te strecori ușor.” Și așa, în glumă, și-a rugat umbra să treacă peste stradă. Lumina a scăzut, aerul s-a făcut și mai fierbinte, iar umbra s-a întins lungă-lungă pe zid. Apoi, pe nesimțite, s-a desprins, a lunecat pe podea și s-a strecurat pe sub ușa casei de vizavi.

Omul învățat a tresărit. „Doar am glumit”, a spus el singur. Dar umbra nu s-a mai întors în noaptea aceea. Dimineața, când soarele a bătut puternic, pe lângă picioarele lui a apărut totuși o urmă firavă, o umbră mică și obosită. Zi după zi, umbra a slăbit, s-a micșorat, până când într-o seară… a dispărut cu totul.

„E rău să rămâi fără umbră”, au zis vecinii. Omul învățat a roșit, și-a tras pălăria pe ochi și a început să trăiască atent. Cu timpul, acolo unde umbra lipsise a crescut una nouă, fragilă și cuminte, ca un pui de pasăre. Apoi el s-a întors în țara lui, unde soarele era mai blând și unde iernile erau aspre. A trăit liniștit și a uitat încet de întâmplarea din țara caldă.

Într-o seară de iarnă, cineva a bătut la ușă. În prag stătea un domn elegant: haine scumpe, baston lucios, cizme curate. Ochii îi străluceau ciudat. „Nu mă recunoști?” a întrebat el, zâmbind. „Eu sunt umbra ta. M-am făcut om.”

Omul învățat a încremenit. „Cum e cu putință?”

„Am intrat atunci în casa din față”, a spus domnul. „Acolo trăia Poezia. Am stat cu ea și am învățat multe despre oameni. Am călătorit, am cunoscut secrete, m-am îmbogățit. O umbră vede ce oamenii nu văd. Și, dacă e isteață, ajunge să conducă.”

Umbra devenită om râdea încet. „Ai, desigur, o altă umbră acum. Dar e mică și supusă. Hai cu mine în lume. Eu plătesc totul. Spune doar că eu sunt stăpân, iar tu ești… prietenul meu.”

Omul învățat a oftat. Era curios și, recunoscător, a acceptat. Au călătorit împreună. Umbra-domn spunea povești minunate despre locuri, despre oameni și despre micile lor slăbiciuni. Îi plăcea să conducă, să fie privită, să fie crezută. Uneori îi vorbea omului învățat cu blândețe; alteori, cu un soi de rece poruncă. Iar omul învățat tăcea, căci ce-ai putea spune umbrei tale când te ia de mână și-ți arată lumea?

Într-o stațiune cu ape tămăduitoare, unde veneau boieri și prinți, trăia o prințesă cunoscută pentru vederea ei ascuțită. „Eu văd cine e omul dincolo de vorbele lui”, spunea ea. Când umbra-domn a ajuns acolo, prințesa l-a privit lung. „Ai fost în încăperile Poeziei”, a murmurat ea. „Asta îmi place.” Apoi a strâns ochii. „Dar… ceva nu e la locul lui. Unde îți e umbra?”

Umbra-domn a râs scurt: „Umbra mea e foarte delicată. Nu vrea să fie călcată în picioare. Iat-o: merge după mine ca un om. E un obicei ciudat, dar gustos.” Și l-a arătat pe omul învățat, pe care îl pusese să-l urmeze, să se oprească și să pornească exact ca o umbră. Îl învățase zile la rând cum să se miște fără să vorbească, cum să fie mic în soare și lung pe zid, doar din pași și tăceri.

Curtea a râs, prințesa a zâmbit. Era încântată de poveștile umbrei și vrăjită de aerul lui de om care știe multe. „Un astfel de bărbat va fi soțul meu”, a hotărât ea. „Căci a pășit acolo unde pășește Poezia.”

Omul învățat s-a înspăimântat. A încercat să-i spună prințesei adevărul: că „domnul” este de fapt o umbră care a uitat de stăpânul ei. Dar umbra-l-a prins de braț și i-a șoptit rece: „Nu uita cine plătește pentru tine. Dacă vrei să trăiești, fii umbra mea cu adevărat.” Iar oamenii umbrei l-au închis.

A venit ziua nunții. În piața mare, clopotele au bătut, lumea a aruncat flori, iar prințesa și umbra-domn au primit binecuvântarea tuturor. Omul învățat a fost adus, palid, ca „umbra” mirelui. S-a uitat la cer și a vrut să strige. Dar nimeni nu l-a ascultat. Când încerca să vorbească, garda lovea pământul cu sulițele, și muzica se făcea mai tare.

După nuntă, poruncile umbrei au fost scurte și tari. Omul învățat a fost executat. Curtea a spus că așa se cuvine unei umbre care se crede om. Nimeni n-a plâns, căci toți au uitat că fusese cândva un om care iubea adevărul.

Iar umbra devenită om a trăit mai departe, în haine bogate, cu putere și cu laude. Prințesa credea că are lângă ea un soț înțelept. Lumea îl asculta și-l temea. Însă pe ziduri, la apus, umbrele tăcute se întindeau lungi și reci, ca o întrebare pe care nimeni nu îndrăznea să o rostească.

Și așa se încheie povestea. Ea ne amintește că, atunci când lași minciuna și mândria să te conducă, îți pierzi umbra adevărată și, odată cu ea, ceea ce este mai om în tine.