Hans cel Norocos

Hans a muncit șapte ani la stăpânul lui. Într-o zi, stăpânul a spus: „Ai lucrat bine. Ia plata ta!” Și i‑a dat un bulgăre de aur cât capul lui Hans. Hans s‑a bucurat. „Ce noroc am! Voi merge acasă la mama!” a zis el, și a pornit la drum, cu aurul lucind în traistă.

Soarele strălucea, cântau păsările, dar aurul era greu. Umerii lui Hans oboseau. A apărut un călăreț pe un cal frumos. „Vai, cum zbori pe drum!” a spus Hans. „Desigur,” a râs călărețul, „pe cal merg repede.” Hans s‑a gândit: „Dacă aș avea un cal, aș ajunge la mama numaidecât.” Așa că i‑a propus călărețului: „Schimb aurul pe cal?” Călărețul a clipit mirat, apoi a zâmbit: „Bine!” Hans a sărit în șa. „Ce noroc!” a strigat el.

Calul a pornit repede. Hans râdea, dar n‑a știut să țină bine frâul. Calul s‑a speriat și a luat‑o la fugă. Hans a căzut în iarbă. A durut puțin, dar a fost ajutat de un țăran care își mâna vaca. „E mai bine pe jos,” a oftat Hans. A privit la vacă. „Cu o vacă aș avea lapte, unt și brânză pentru mama,” a zis el. „Nu vrei să schimbăm calul pe vaca ta?” Țăranul a râs pe sub mustață: „Cum vrei tu.” Schimbul s‑a făcut, iar Hans a pornit fericit cu vaca de sfoară. „Ce noroc!” a mai zis încă o dată.

Era cald. Hans a vrut să mulgă vaca să bea puțin lapte. A pus găleata, s‑a aplecat, dar vaca l‑a lovit cu piciorul și laptele nu a curs deloc. Tocmai atunci trecea un măcelar cu un porc gras într‑o legătoare. „Vaca asta e bătrână,” a spus măcelarul. „Nu dă lapte bun.” Apoi a arătat spre porcul lui: „Cu un porc ai carne pentru iarnă.” Ochii lui Hans au sclipit. „Schimb vaca pe porc?” Măcelarul a dat din cap: „Chiar așa.” Hans a luat porcul bucuros. „Ce noroc!” a cântat el pe drum.

După o vreme, a întâlnit un om cu o privire isteață. „De unde ai porcul?” l‑a întrebat. „Din schimb,” a spus Hans. Omul a șoptit: „Am auzit că un porc a fost furat în satul vecin. Ai grijă, să nu creadă cineva că e al tău! Uite, eu am o gâscă frumoasă. E curată, grea de grăsime, bună pentru friptură. Mai sigur să ai o gâscă decât un porc despre care se zice că e furat.” Lui Hans i s‑a strâns inima. „Nu vreau necazuri,” s‑a gândit. „Schimb porcul pe gâscă?” „Cu plăcere,” a spus omul, și i‑a întins gâsca. Hans a răsuflat ușurat. „Ce noroc!” a spus el, mângâind penele albe.

Cu gâsca sub braț, Hans a mers mai departe. Se gândea: „Mama va face o supă bună și o pernă moale din pene.” Pe marginea drumului, un ascuțitor își învârtea piatra și făcea scântei. „Ce faci?” a întrebat Hans. „Ascut cuțite și foarfeci,” a zis omul. „Toți au nevoie de mine, iar eu câștig bani.” Ochii lui Hans s‑au luminat: „Aș vrea și eu să am o meserie!” „Uite,” a spus ascuțitorul, „îți dau piatra asta de ascuțit. Îmi dai gâsca și ești gata de lucru. Ba îți dau și o piatră mare, să ai de rezervă. Așa vei câștiga bine.” Hans a bătut din palme: „Chiar așa? Ce noroc!” A dat gâsca și a primit o piatră de ascuțit și încă una mare și grea.

A mers, a mers. Pietrele erau grele. Hans a obosit. „Dar nu‑i nimic,” și‑a spus el. „Am o meserie!” Soarele ardea. Când a ajuns la o fântână, s‑a aplecat să bea. Piatra cea mare i‑a alunecat din brațe și a căzut în apă cu un „plosc!”. Hans s‑a speriat, a sărit înapoi și… pac! și piatra de ascuțit i‑a alunecat și ea după prima.

Hans s‑a uitat la apa liniștită. Apoi și‑a întins umerii. Deodată s‑a simțit ușor, ușor ca vântul. A zâmbit larg: „Ce noroc! Nu mai trebuie să car nimic! Acum pot să merg repede la mama.” Și a pornit fluierând, cu mâinile libere, cu inima veselă și cu pași sprinteni.

Poate că nu mai avea aur, nici cal, nici vacă, nici porc, nici gâscă, nici pietre. Dar Hans se simțea cel mai norocos băiat din lume. Pentru că era liber, ușor și pe drumul spre casă.