Lângă un țărm stâncos, într-un sat de pescari, trăia o fetiță pe nume Inger. Tatăl ei ieșea în fiecare dimineață pe mare, iar Inger îl aștepta pe chei, cu coșulețul de scoici. Le spăla cu grijă și le așeza pe o cârpă curată, ca pe niște mici comori ale mării.

Într-o zi, după o furtună aspră, valurile au aruncat pe mal scoici mari, lucioase, cum Inger nu mai văzuse. A găsit una grea, închisă strâns ca un secret. A încercat s-o deschidă, dar i-a fost teamă s-o rănească. Tatăl ei a venit, obosit și palid, cu plasa plină de alge. Cu un zâmbet, a spus: „Să vedem ce taină ascunde.” A desfăcut ușor cochilia, iar înăuntru, pe o căptușeală sidefie, zăcea o perlă rotundă, limpede ca o picătură de lună. Inger a rămas cu răsuflarea tăiată.

— E cea mai frumoasă perlă pe care am văzut-o, a șoptit tatăl. Ai grijă de ea, fetița mea.

În același timp, în orașul mare din apropiere, aurarul bătrân, meșterul Laurid, lucra pentru curte. Împletea un șirag de 99 de perle pentru ziua de naștere a prințesei. Regele voia ca al o sutălea șirag — cel de sărbătoare — să fie încheiat cu o perlă cu totul deosebită, „ultima perlă”, cea care dă sens celorlalte. A dăruit o răsplată mare celui care o va găsi.

Veștile au ajuns până la satul lui Inger. Dar tatăl ei începuse să tușească tot mai rău, iar medicamentele costau bani. Inger a învelit perla în batista ei cea bună și a pornit la oraș. A mers pe drum prăfuit, printre căruțe și negustori, cu inima bătându-i tare: o va primi cineva? O va ajuta perla pe tatăl ei?

La atelierul aurarului, oamenii veneau și plecau, aducând perle din mări îndepărtate. Laurid le privea la lumină, le atârna pe fire subțiri, apoi clătina din cap. Când i-a venit rândul, Inger a desfăcut batista. Perla ei a umplut camera cu o strălucire blândă, ca o rază de dimineață pe apă.

— Frumoasă… foarte frumoasă, a murmurat meșterul. Dar să vedem dacă e cea chemată să fie ultima.

Au mers la palat. Prințesa, o fată cu ochi calzi, a ieșit să vadă. Regele a poruncit să aducă șiragul: 99 de perle, fiecare altfel, fiecare cu povestea ei. Meșterul a apropiat perla lui Inger de șirag, dar, ciudat lucru, strălucirea ei a scăzut ca o flacără în vânt.

— Nu se potrivește, a spus Laurid, surprins și mâhnit. Ultima perlă trebuie să lumineze și mai tare când întâlnește celelalte. Asta se stinge.

Inger a roșit și și-a strâns batista. S-a gândit la tatăl ei, la tusea lui. Prințesa a observat lacrima care i-a urcat pe gene și s-a apropiat.

— Cum te cheamă? a întrebat blând.

— Inger, Alteță. Am venit din satul de la țărm. Tatăl meu e bolnav… am sperat…

Prințesa i-a luat mâna, iar Inger i-a povestit despre mare, despre cochiliile sidefii, despre nopțile când număra stelele așteptând să audă pașii tatălui pe chei. O lacrimă i s-a rostogolit pe obraz, a căzut pe perlă și s-a risipit în luciul ei. Atunci, s-a întâmplat ceva mărunt, dar limpede ca o minune: perla a prins viață. A tremurat ușor în palmă și a început să strălucească adânc, nu orbitor, ci cald, ca un zâmbet care vine din inimă.

Meșterul Laurid a dus perla din nou lângă șirag. De data aceasta, se potrivea ca și cum ar fi așteptat dintotdeauna să fie acolo. Cele 99 de perle au prins și ele luciri noi, iar împreună păreau o poveste spusă până la capăt.

— Aceasta este ultima perlă, a spus aurarul, cu glasul înduioșat. Nu e doar frumoasă. E trezită de o lacrimă curată.

Regele a clătinat din cap, mirat și încântat. A poruncit să i se dea lui Inger răsplata promisă: o pungă de galbeni. Dar fetița a privit întâi spre prințesă, apoi spre meșter și a șoptit:

— Vă rog… aveți un doctor bun la palat? Aș vrea ca tatăl meu să fie văzut de el. Dacă se poate, luați din răsplată cât e nevoie, restul să rămână pentru ceilalți, că șiragul e al prințesei, nu al meu.

Prințesa a zâmbit. Regele a ridicat mâna, oprind vistiernicul.

— Fetiță, ai adus nu doar o perlă, ci și inima ei. Doctorul va porni chiar azi la tatăl tău. Iar galbenii îți aparțin, după cum am promis. Când darul vine din iubire, nu putem ciunti din el.

Curând, doctorul palatului a ajuns la casa de la țărm. A adus plante amare, dar tămăduitoare, și povești care alungau frica. Tatăl lui Inger s-a însănătoșit treptat, ca marea după furtună. Iar Inger a trimis o scrisoare cu mulțumiri, scrisă stângaci, dar din inimă, prin meșterul Laurid.

În ziua de naștere, prințesa a purtat la gât șiragul întregit. Când a ieșit în sala mare, oamenii au murmurat, iar muzica s-a oprit o clipă, ca să asculte lumina. Toți vedeau ultima perlă, dar puțini știau povestea ei. Prințesa, însă, nu a uitat. A pus deoparte o mică cutie cu perle de râu, simple și frumoase, pe care i le-a trimis lui Inger: „Pentru tine, ca să-ți amintești că lucrurile adevărate cresc din lucruri mici.”

Inger le-a ținut în cutie și, din când în când, când marea se făcea mare și grija și mai mare, le privea și își amintea. A învățat că perlele se nasc dintr-un fir de nisip și din răbdare, că frumusețea adevărată apare când trece prin încercare, și că uneori o singură lacrimă poate aprinde lumina dintr-o întreagă poveste.

Iar meșterul Laurid le spunea ucenicilor lui: „Căutați și voi perle, dar să știți că ultima, cea care dă sens tuturor, nu se cumpără doar cu bani. Se trezește cu bunătate.”

De atunci, pe țărmul acela, oamenii au vorbit multă vreme despre șiragul cu o sută de perle. Dar și mai des au vorbit despre fetița care a păstrat pentru tatăl ei ceea ce era mai de preț. Iar când valurile aduceau pe mal cochilii sidefii, Inger le ridica cu aceeași grijă, știind că fiecare ascunde o poveste, și că, uneori, o poveste întreagă așteaptă o singură lacrimă ca să strălucească până la capăt.