Demult, în China, trăia un împărat într-un palat atât de frumos, încât oamenii veneau de departe doar ca să-l vadă. Grădinile erau pline de flori rare, poduri arcuite străbăteau iazuri limpezi, iar clopoțeii de porțelan sunau la cea mai mică adiere. Călătorii scriau în cărțile lor despre minunile palatului, dar toți lăudau cel mai mult un lucru neașteptat: cântecul unei mici privighetori din pădurea de lângă mare. Ei spuneau că acel cântec era mai minunat decât orice răsunet de clopoțel sau orchestră de la curte.

Când Împăratul a citit într-o carte despre privighetoare, s-a mirat: „Privighetoare? La mine în palat? Cum de nu știu nimic?” A poruncit curtenilor să-i aducă îndată pasărea. Curtenii s-au învârtit prin grădini, au întrebat pe toată lumea, dar nimeni nu auzise de ea. Unii au arătat spre o vacă: „Poate e aceasta!”, iar altul spre o broască: „Ba aceasta cântă!”. Împăratul s-a încruntat și le-a dat ultima șansă.

Atunci o fată de la bucătărie a spus rușinată: „Eu o știu. În fiecare noapte, când duc apă din pădure, o aud. Cântă atât de frumos, încât uit de oboseală.” Curtenii au dus-o pe fată la Împărat, iar Împăratul i-a poruncit să-i călăuzească la privighetoare. În amurg, au intrat în pădure. Vântul foșnea, valurile mării șușoteau. Dintr-odată, un cântec limpede, cald și rotund a umplut aerul. Acolo, pe o creangă, stătea o pasăre mică, cenușie, deloc strălucitoare—privighetoarea.

„Tu ești privighetoarea?”, a întrebat Împăratul uimit. „Eu sunt”, a ciripit pasărea. „Cânți pentru toată lumea în fiecare seară, iar noi nici nu știam”, a spus Împăratul înmuiat. „Te rog, vino la palat și cântă-mi.” Privighetoarea a înclinat capul: „Cânt cu bucurie acolo unde inimi ascultă.” Și a cântat chiar atunci, cu atâta frumusețe, încât lacrimi mari s-au rostogolit pe obrajii Împăratului. „Un asemenea dar vreau în palatul meu”, a rostit el.

La curte, privighetoarea a primit o colivie de aur și o panglică subțire de mătase legată de picior, ca să nu se piardă. Doisprezece servitori țineau panglica atunci când ea cânta în fața curții. Toți au iubit cântecul ei. Dar programul era strict: „Acum aria întâi, apoi pauză, apoi aria a doua”, bătea cu toiagul maestrul de muzică. Privighetoarea cânta, dar uneori privea prin fereastră spre pădurea ei.

Într-o zi, Împăratul Japoniei a trimis un dar: o pasăre mecanică, strălucitoare, acoperită cu diamante și rubine. Când au întors cheia, pasărea s-a pornit: „Ting-ting-ting!” Cânta mereu aceeași melodie, dar curtenilor le plăceau pietrele lucitoare și rochiile care se asortau cu ele. „Ce perfecțiune! Nici nu obosește!”, au strigat. Curând, toată lumea se înghesuia să asculte pasărea cu rotițe și arcuri, iar privighetoarea cea vie a rămas singură, tăcută, lângă fereastră.

Într-o seară, fereastra a fost lăsată deschisă. Privighetoarea a zburat ușurel afară și a dispărut în pădure. La curte, au rămas mireasma de seară și ecoul câtorva note. Împăratul s-a supărat, dar pasărea mecanică îl consola. Au întors cheia iar și iar, până când, într-o zi, din burta de aur s-a auzit un „poc!”. Mecanismul s-a rupt. Ceasornicarul a reparat-o, dar a spus: „Va cânta doar o dată pe an. Rotițele sunt uzate.” Palatul s-a făcut dintr-odată mai tăcut, iar în inimă Împăratul simțea un gol pe care pietrele prețioase nu-l puteau umple.

Au trecut ani. Împăratul s-a îmbolnăvit. Noaptea, stătea singur în patul mare de lemn de abanos și asculta ticăitul slab al păsării mecanice, care acum abia mai scotea un clinchet. În tăcere s-a strecurat un oaspete rece: Moartea. S-a așezat pe pieptul Împăratului și a privit la el cu ochi fără pleoape. Din umbre s-au ivit chipuri din trecut—fapte bune și fapte rele—șoptind amintiri. „Muzică!”, a rugat Împăratul cu glas stins. „Îmi luați coroana, îmi luați sabia, doar dați-mi muzică!” Pasărea de aur nu mai cânta.

Atunci, chiar la fereastră, s-a auzit o notă curată, ca prima picătură după secetă. A urmat alta și alta. Era privighetoarea, întoarsă din pădure. Cânta despre frunzele care tremură la zori, despre valuri, despre lacrimile unui împărat care a înțeles ce era cu adevărat prețios. Moartea a ascultat. Cântecul a mângâiat aerul rece, iar umbrele au tăcut. „Mulțumesc”, a șoptit Moartea, ridicându-se. „Mi-ai cântat despre liniște și despre speranță.” A ieșit pe fereastră ca o aburire, luând frigul cu ea.

Împăratul a simțit cum îi revine puterea. „Rămâi cu mine”, a spus el privighetorii. „Îți dau colivii de aur și panglici de mătase.” Privighetoarea a clătinat din cap. „Colivia m-ar învăța să uit cântecul pădurii. Dar voi veni la tine când vrei și când vreau. Voi cânta despre bine și despre rău, despre lacrimi și veselie. Dar promit un lucru: nimeni nu trebuie să știe că sunt prietena ta. Muzica mea e mai bună când vine din libertate.” Împăratul a încuviințat, rușinat și fericit. „Voi fi un împărat mai blând”, a spus el. „Și voi asculta.”

Dimineața, curtenii au intrat tiptil, crezând că Împăratul a murit. Dar el ședea drept, cu obrajii aprinși. „Bună dimineața”, a spus vesel. „Am dormit bine și am visat cântece adevărate.” Pe pervaz, pentru o clipă, s-a zărit o umbră de aripă. Din acea zi, Împăratul a deschis mai des ferestrele și inima. Iar când se lăsa seara, în tăcerea palatului se auzea un cântec viu—nu din aur, ci dintr-o inimă mică și liberă.