A fost odată un împărat cu o fiică foarte frumoasă și foarte mofturoasă. Îi plăceau lucrurile strălucitoare și rare, dar nu găsea frumusețe în ceea ce era simplu și adevărat.

Departe, într-un mic regat, trăia un prinț. Nu era bogat, dar avea o grădină minunată și o inimă caldă. A auzit de prințesa împăratului și și-a spus: „Dacă îi voi arăta ceva din sufletul meu, poate mă va înțelege.” A meșteșugit un trandafir cum nu mai fusese altul: mirosea atât de dulce, încât, dacă îl țineai aproape, simțeai parfumul întregii grădini. A trimis trandafirul la palat, ca dar și cerere în căsătorie.

Prințesa a venit, a privit trandafirul și a întrebat: „Este adevărat? Un trandafir viu?”

„Da, Alteță”, au spus slujitorii. „Chiar din grădina prințului.”

Prințesa a strâmbat din nas: „Prefer florile din seră, puse sub sticlă, cu panglică. Un trandafir obișnuit? Nu, mulțumesc!” Și a poruncit să fie dat afară.

Prințul nu s-a descurajat. A făcut rost de o privighetoare, cea mai pricepută cântăreață din pădurea lui. Când ciripea, păreau că se trezesc stelele. A trimis privighetoarea la palat.

„Este adevărată?” a întrebat prințesa.

„Adevărată și vie, Alteță.”

„Atunci nu o vreau. Avem o privighetoare mecanică ce cântă la apăsarea unui buton. Asta e mai potrivită pentru palat.” Și a respins darul.

Când a auzit, prințul s-a întristat. „Nu prețuiește ceea ce e viu și curat”, a oftat el. „Dar tot vreau să aflu cum îi este inima.” Așa că s-a îmbrăcat în haine simple, s-a murdărit de praf și s-a angajat la curtea împăratului ca porcar, adică păzitor de porci. Nimeni nu l-a recunoscut.

Prințul-porcar era isteț. În coliba lui a meșterit o oală ciudată. Când fierbea, clopoțeii ei cântau melodia „Ach, du lieber Augustin, totul s-a dus, s-a dus, s-a dus”, iar dacă îți puneai degetul în abur, puteai simți mirosul din bucătăriile tuturor caselor din oraș: supă de varză aici, plăcintă de mere dincolo, mămăligă fierbinte aiurea. Era amuzant și nemaivăzut!

Prințesa a auzit cântecul oalei pe fereastră. „Ce sunet drăguț! Ce jucărie minunată!”, a zis. A trimis o cameristă să întrebe: „Cât cere porcarul pe oala care cântă și arată ce gătesc oamenii?”

Prințul-porcar a răspuns: „Zece sărutări de la prințesă.”

„Ce obrăznicie!” au strigat doamnele de la curte. „Zece sărutări?!” Au vrut să plece.

Dar prințesa s-a gândit la cântec și la curiozitatea ei. „Îi dăm monede?”

„Nu acceptă bani, numai sărutări”, au spus slujitoarele.

Prințesa s-a înroșit. Apoi a zis încet: „Bine... dar nimeni să nu ne vadă.” Doamnele au făcut un zid de fuste și umbreluțe. Așa, ascunși, porcarul a primit zece sărutări de la prințesă, una după alta, numărând cu un zâmbet: „Unu, doi, trei...” Prințesa a primit oala.

Din nefericire, împăratul tocmai trecea prin grădină. „Ce îmbulzeală e asta?” a întrebat. A tras perdeaua de umbreluțe și i-a văzut pe porcar și pe prințesă. „Ce înseamnă asta? Sărutări pentru oală?” Prințesa a roșit până în vârful urechilor. Împăratul a bombănit: „Nu e frumos!” Dar când a văzut cât se bucura prințesa de oala cântătoare, s-a întors mormăind la treburile lui.

Prințul-porcar, văzând că planul merge, a meșterit apoi o zornăitoare cu clopoței. De cum o mișcai, cânta toate valsurile și toate cântecele de dans din lume, de parcă o orchestră invizibilă răsuna în aer.

„Vreau neapărat zornăitoarea!” a spus prințesa. „Întrebați-l cât cere.”

Porcarul a trimis vorbă: „O sută de sărutări de la prințesă.”

„O sută?!” Doamnele aproape au leșinat. „E prea mult!”

Prințesa s-a foit. „Poate că putem împărți?” a șoptit, rușinată. „Eu cincizeci și doamnele cincizeci?”

„O sută numai de la prințesă”, a răspuns porcarul.

Prințesa s-a uitat la zornăitoare, la sclipirea ei, la felul în care cânta valsuri fără greș. Și a spus: „Bine... dar iarăși, nimeni să nu ne vadă.” Doamnele au făcut din nou un zid de fuste și evantaie. Porcarul a început să numere: „Unu, doi, trei...” Până la o sută.

Tocmai atunci, împăratul a apărut iar. A dat la o parte doamnele și a văzut scena. Fața i s-a înnegrit de mânie. „Afară! Afară din palatul meu!” a strigat. „Să plece porcarul și să plece și prințesa, care dă sărutări unui slujitor pentru jucării! Rușine!”

Porțile s-au deschis, ploaia a început să cearnă mărunt, rece. Porcarul și prințesa au fost alungați în stradă.

Atunci, porcarul s-a îndreptat, și-a scuturat hainele murdare și, în fața prințesei uimite, și-a scos șorțul de porcar. Sub el, hainele lui străluceau ca ale unui adevărat prinț. „Eu sunt cel care ți-a trimis trandafirul și privighetoarea”, a spus el cu glas liniștit. „Tu n-ai vrut ce era adevărat și viu. Pentru o jucărie ai dat o sută de sărutări unui porcar, dar pentru o inimă curată n-ai dat nici măcar un zâmbet.”

Prințesa a amuțit. Ploua tot mai tare, iar ea a simțit frigul până în oase. „Dacă aș fi păstrat trandafirul... dacă aș fi ascultat privighetoarea...” a murmurat.

Prințul a făcut o plecăciune. „Îți doresc să înveți ce e cu adevărat prețios.” Apoi a plecat, fără să privească înapoi.

Prințesa a rămas la poarta palatului, singură, cu rochia udă și cu inima grea. Departe, dintr-o fereastră, se mai auzea parcă un ecou de cântec: „Ach, du lieber Augustin, totul s-a dus, s-a dus, s-a dus.” Atunci a înțeles, târziu, că frumusețea adevărată nu se vinde pe sărutări, nu se cumpără cu panglici și nu strălucește în aur. Se găsește în lucrurile vii, curate, și în bunătatea inimii. Dar lecțiile cele mai prețioase vin, uneori, după ploaie.