Într-o cameră veche, cu un dulap de mahon sculptat și o oglindă mare, stăteau pe o măsuță două figurine de porțelan. Una era o păstoriță cu rochiță albă, pantofi aurii și un toiag delicat. Cealaltă era un coșar mic, cu o scară pe umăr, cu obrajii ușor înnegriți, dar cu ochi blânzi și curajoși. De câte ori se reflectau în oglindă, păstorița și coșarul se priveau cu drag.

Deasupra dulapului domnea un chinez bătrân din porțelan, care dădea mereu din cap, așa, sus-jos, de parcă ar fi spus mereu „da”. Toți îi ziceau Bunicul Chinez, fiindcă părea bătrân și înțelept. Iar pe ușa dulapului era cioplită în lemn o figură mare, cu mustăți răsucite și o privire îndrăzneață. Își spunea cu mare importanță Generalul‑Mareșal‑Sergent‑Șef, de parcă toate gradele ar fi fost ale lui la un loc. Se lăuda cu sertarele și polițele dulapului ca și cum ar fi fost un palat.

Într-o seară, Generalul‑Mareșal‑Sergent‑Șef își netezi mustața de lemn și zise către păstoriță: „Domniță de porțelan, vei fi soția mea! În dulapul meu vei avea treizeci și șase de sertare, toate numai pentru tine.” Apoi arătă cu bărbia spre Bunicul Chinez, care dădea din cap: „Vezi? Bunicul își dă consimțământul.” Păstorița a tresărit. „Nu, nu!” a șoptit ea, înclinându-și capul fin. „Eu îl iubesc pe coșar.”

Coșarul, auzind, s-a apropiat curajos. „Domnule General‑Mareșal‑Sergent‑Șef,” a spus el, „păstorița nu vrea. Las-o să-și urmeze inima.” Dar figura de lemn a râs gros: „În sertar vei merge, păstorițo, și vei deveni doamna dulapului!” Iar păstorița a început să plângă atât de tare, încât lacrimile au pătat masa ca niște picături de rouă.

„Hai cu mine!” i-a șoptit coșarul. „Vom fugi. Vom găsi un colțișor numai al nostru.” El îi arătă în spate, la peretele dulapului, o mică gaură căptușită cu hârtie florală. S-au strecurat pe acolo, printre sertare, pe lângă șine lucioase și mătase veche. Era întuneric și miros de lemn bătrân, dar coșarul o ținea de mână și o călăuzea. „Ține-te de mine,” spunea el, „cunosc drumurile înguste și scările ascunse.”

Au ajuns la gura unui coș. Coșarul și-a așezat scara, iar păstorița și-a strâns rochița, ca să nu se agațe. Au urcat încet, cărămidă cu cărămidă. Apoi au ieșit pe acoperiș. Orașul se întindea sub ei, cu hornuri înalte, țigle roșii și ferestre adormite. Stelele se țineau de mână pe cer, iar luna privea curioasă. „Ce lume mare!” a șoptit păstorița, tremurând. „Și cât de sus suntem!”

„Nu te teme,” a zis coșarul. „Aici vântul e prietenul meu, iar stelele au luminat de multe ori drumul celor care fug pentru iubire.” Au pășit pe coama acoperișului, cu grijă, ocolind un horn fierbinte. Un porumbel s-a trezit, i-a privit cu un ochi și a adormit la loc. Dintr-un alt coș a ieșit un fum călduț, ca un oftat, și i-a invitat: „Puf, puf, la adăpost, veniți!” Era gura unei sobe de fier, neagră și răcoroasă pe dinăuntru. „Aici ar fi cald iarna,” a spus coșarul. Dar păstorița s-a lipit de el speriată. „Nu, te rog, nu mă duce acolo! Nu știu ce e dincolo. Mi-e dor de masa noastră, de oglindă, de locul sigur.”

Coșarul a înțeles. „Atunci ne întoarcem,” i-a spus blând. „Adevăratul curaj nu e doar să fugi, ci să te întorci unde îți este inima.” Și au luat din nou drumul înapoi, pe lângă hornuri și țigle, coborând prin coș, strecurându-se iar prin dulap, până ce au ieșit în cameră.

În lipsa lor, se întâmplase o mare neplăcere. Bunicul Chinez căzuse de pe dulap și se spărsese în trei bucăți. Stăpâna casei alergase și îl lipise cu grijă, dar de atunci capul lui nu a mai dat din cap, nici sus, nici jos. Stătea cu gâtul drept, rigid ca un paznic, fără să poată spune „da” sau „nu”.

Generalul‑Mareșal‑Sergent‑Șef i-a zărit pe fugari când s-au întors și a trântit din lemnul lui sculptat: „În sertare cu voi!” Dar, fără încuviințarea Bunicului — care acum nu mai putea să dea din cap — nu mai avea pe cine să cheme ca martor al puterii lui. În tăcerea aceea, dulapul vechi a trosnit prelung. Lemnul s-a crăpat chiar prin figura Generalului, de sus până jos, și mustața lui s-a strâmbat pentru totdeauna. „Nu mai ești atât de înfricoșător,” a șoptit coșarul, ținând-o pe păstoriță de mână.

De atunci, nimeni nu a mai vorbit despre nuntă în sertare. Păstorița și coșarul au rămas pe măsuța lor, alături de oglindă. Diminețile, soarele le lumina fețele, iar seara își spuneau povești în șoaptă. Uneori, Bunicul Chinez privea nemișcat spre ei; deși nu mai putea da din cap, părea împăcat. Iar Generalul‑Mareșal‑Sergent‑Șef a rămas o sculptură crăpată, tăcută, fără putere asupra lor.

Așa au trăit cei doi — atât de fericiți cât pot fi două figurine de porțelan — și nu s-au mai despărțit. De câte ori se priveau în oglindă, își aminteau de acoperișuri, stele și de curajul care i-a adus înapoi la locul lor, împreună.