A fost odată, într-un ținut cu livezi bogate și câmpuri pline, un mistreț uriaș care răscolea ogoarele, dărâma gardurile și îi speria pe oameni. Regele, necăjit pentru poporul lui, a poruncit să se vestească în tot regatul: cine va doborî fiara va primi o pungă cu aur și mâna fiicei lui, prințesa.

Doi frați dintr-un sat au auzit și ei anunțul. Fratele cel mare era mândru și plin de vorbe, iar cel mic era liniștit și bun la inimă. „Să mergem amândoi!”, a zis cel mare. „Să mergem”, a răspuns cel mic, „dar pe căi diferite, ca să nu ne certăm.” Și așa au făcut: fratele cel mare a luat drumul lat, prin poieni, iar fratele cel mic s-a strecurat pe o potecă îngustă, prin pădure.

În umbra copacilor, fratele cel mic a întâlnit un omuleț cenușiu, cu ochii blânzi. „Încotro te grăbești?”, a întrebat omulețul. „La mistrețul care pârjolește ținutul”, a spus băiatul. Omulețul i-a întins o suliță neagră ca noaptea. „Cu asta nu vei greși. Rămâi curajos și drept.” Băiatul a mulțumit și a mers înainte.

Curând a zărit fiara lângă un pârâu. Mistrețul tropăia și grohăia, înfipt cu colții în pământ. Băiatul a ridicat sulița și, cu inimă tare, a aruncat-o. Lovitura a fost dreaptă, iar mistrețul s-a prăbușit. „Slavă Domnului!”, a șoptit băiatul, apoi a legat fiara și a pornit spre palat, voios că oamenii vor avea iarăși pace.

La un pod îngust peste același pârâu, l-a așteptat fratele cel mare. Când l-a văzut pe cel mic venind cu mistrețul, inima i s-a strâns de invidie. „Frățioare, ce noroc pe tine!”, a spus el cu un zâmbet rece. „Hai să ne așezăm o clipă, să ne tragem sufletul.” Fratele cel mic, încrezător, s-a oprit. Dar ura îl cotropea pe cel mare: într-o clipă întunecată, l-a împins pe fratele lui de pe pod și l-a ascuns sub scânduri, între pietrele malului. Apoi a luat fiara și a mers la palat.

Regele s-a bucurat, poporul a strigat de veselie, iar fratele cel mare a primit aurul și s-a însurat cu prințesa. Muzica a cântat, mesele s-au umplut, iar toți au crezut că binele învinsese. Numai pârâul de sub pod știa adevărul, murmurând zi și noapte.

A trecut vremea. Într-o zi, un cioban a oprit turma la umbră, lângă același pod. Acolo, printre pietrele netede, a zărit un os mic, alb ca laptele, lustruit de apă. „E bun pentru fluierul meu”, a gândit el. L-a curățat, l-a cioplit ușor și l-a potrivit ca muștiuc la fluier.

Când a suflat, s-a întâmplat ceva uimitor: fluierul a prins glas și a cântat singur, limpede ca un clopoțel:

„Cioban cu fluier, pe osul meu tu cânți, Frate de sânge m-a doborât pe podul de la lanți; Eu mistrețul l-am răpus, dar el m-a ascuns sub bolovani, Adevărul curge aici, între ape și ani.”

Ciobanul s-a cutremurat, dar nu a fugit. A priceput că un mare adevăr cere curaj. A alergat la palat și i-a povestit regelui. Regele a privit osul, apoi a poruncit: „Să cânte iar!” Ciobanul a suflat și osul a cântat aceeași cântare tristă, spunând de pod, de frate și de ascunzătoare.

Oamenii regelui au mers la pârâu, au ridicat scândurile și pietrele, și au găsit, așa cum cântase osul, rămășițele fratelui cel mic. Lângă el lipsea un os mic, tocmai cel care acum cânta. Totul s-a potrivit ca piesele unui joc de puzzle. Nici lacrimile prințesei, nici tăcerile fratelui cel mare nu au mai putut ascunde fapta.

Regele a chemat curtea și a rostit cu gravitate: „În regatul meu, invidia și nedreptatea nu vor domni. Cel vinovat va fi pedepsit după lege.” Fratele cel mare a fost prins și, așa cum cereau legile aspre ale vremii, a fost cusut într-un sac și aruncat în râu, pentru ca răul să nu mai lovească pe nimeni.

Pentru fratele cel mic, regele a ridicat o frumoasă piatră de mormânt în cimitirul orașului. Acolo, în lumina liniștită a apusului, osul cântător a fost așezat deasupra, ca să spună tuturor trecătorilor că adevărul iese la iveală, chiar și atunci când pare îngropat. Oamenii veneau cu flori și ascultau cântecul lui blând, care spunea pe înțelesul tuturor: „Nu lua ce nu e al tău. Nu-ți trăda fratele. Și nu uita: dreptatea are glas.”

Prințesa a plâns pentru adevăratul erou care salvase ținutul. Când vântul trecea peste câmpurile liniștite, se auzea parcă un fluier departe. Era osul care cânta încă, nu pentru a aduce durere, ci pentru a ține vie amintirea curajului și a adevărului.

De atunci, ținutul a trăit în pace. Iar oamenii le spuneau copiilor, seară de seară: „Ascultați apele și pădurile. Ele știu povești și știu să cânte dreptatea.”