A fost odată un morar care trăia în sărăcie. Roțile morii abia se învârteau, sacii erau goi, iar el stătea adesea la marginea iazului și ofta. Într-o zi, când soarele ardea și apa lucea, din adânc a ieșit o femeie albă ca spuma, cu părul lung precum undele. Era nixa, duhul apelor din iaz.

— De ce ești așa de necăjit? a întrebat ea.

— Moara nu merge, grânele lipsesc, iar foamea ne bate la ușă, a spus morarul.

— Îți pot aduce noroc și bogăție, a șoptit nixa. Dar vreau ceva în schimb: ceea ce tocmai s-a născut în casa ta.

Morarul s-a gândit la un pisoi sau la un cățeluș și a zis: — Fie! Îți dau ce s-a născut.

Nixa s-a scufundat, iar din ziua aceea roțile au prins putere, grânele au curs în saci și treaba a mers ca niciodată. Bucuros, morarul a alergat acasă să-i spună soției. Dar inima i s-a strâns: în leagăn dormea un băiețel nou-născut. Cuprins de spaimă, morarului i-au dat lacrimile. Soția l-a întrebat ce avea, iar el i-a mărturisit totul. Au hotărât atunci să-și iubească fiul și să-l țină departe de iaz.

Băiatul a crescut harnic și voinic și, când a devenit flăcău, s-a făcut vânător. Știa toate potecile pădurii, iar ținta sa nu dădea greș. Părinții lui nu i-au spus taina, dar l-au rugat mereu: — Ocolește iazul morii!

Într-o zi toridă, după o urmărire lungă, vânătorul a însetat groaznic. A văzut apa limpede și nu s-a gândit la nimic altceva. S-a aplecat să bea. Atunci, din luciul apei, o mână rece ca gheața l-a apucat. Apa s-a umflat, și nixa l-a tras în adânc, iar cercurile făcute de valuri s-au stins ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Tânăra lui soție l-a așteptat până seara. Când a aflat că dispăruse la iaz, a alergat acolo, a strigat, a plâns și a chemat: — Iubitul meu!

Noaptea, când luna s-a ridicat, pe mal a apărut o bătrână cu ochi blânzi și spatele încovoiat, o femeie înțeleaptă din pădure.

— Știu ce cauți, copilo, a zis ea. Nixa l-a luat. Dar există o cale. Vino la iaz trei nopți la rând, când luna e plină. Ține aceste daruri: un pieptene de aur, o flașnetă mică, o fluierică de aur, și o rotiță de tors din aur. În prima noapte, stai pe mal și piaptănă-ți părul cu pieptenele. În a doua, cântă la fluier. În a treia, pune rotița la tors și las-o să se învârtă. Apa va trebui să-ți dea înapoi ce ți-a luat. Dar ai grijă: să nu te grăbești, și, la urmă, prinde-l de mână și fugi!

Femeia a mulțumit și a așteptat luna plină. În prima noapte s-a așezat pe mal, a scos pieptenele de aur și și-a pieptănat părul. De fiecare dată când dinții pieptenelui au trecut prin șuvițe, undele s-au luminat și s-au ridicat. Din apă a apărut vânătorul, până la brâu, cu ochii triști, ca și cum ar fi visat. Dar un val înalt i-a acoperit fața și l-a tras la loc.

A doua noapte, tânăra a cântat la fluierul de aur o melodie dulce, despre urși și fagul din marginea satului, despre casa lor mică și despre mâinile lor unite. Miile de picături au tremurat ca niște clopoței, și vânătorul s-a ridicat până la umeri, întinzându-și mâinile către ea. Când a vrut să-l apuce, nixa a stârnit un vârtej și l-a smuls din nou.

În a treia noapte, tânăra a pus rotița de tors de aur pe iarbă. A atins-o, iar ea s-a învârtit, s-a învârtit, trăgând un fir subțire, strălucitor, ca raza lunii. Atunci iazul s-a făcut neted ca o oglindă, apoi s-a despicat în două ca o cărare de sticlă. Vânătorul a pășit din adânc, ud, tremurând, dar viu. Ea i-a prins mâna și au fugit, cum îi poruncise bătrâna.

Dar nixa a simțit că prada îi scapă. Din spatele lor s-a ridicat un vuiet. Un val înalt, negru, a pornit ca o fiară. Cei doi au alergat prin pădure, peste rădăcini și pietre. Valul a izbit copacii, a mâncat poienile și a ajuns până la ei. Atunci tânăra s-a rugat în șoaptă să fie apărată. Valul s-a izbit de un trunchi și s-a spart în mii de stropi — dar un torent puternic s-a revărsat între ei, despărțindu-i. Ea s-a prins de o creangă, el a alunecat pe unda furioasă și a fost dus departe, departe, până s-a făcut ziuă și totul s-a potolit.

Când s-a trezit pe un țărm străin, vânătorul nu-și amintea nimic clar, doar un cântec și o mână caldă. A rătăcit până a ajuns la o stână în altă țară și a rămas acolo să păzească oile. Tânăra, după ce a coborât din copac, a rătăcit și ea din sat în sat. A întrebat de un vânător luat de ape, dar nimeni nu știa. A muncit unde a găsit: a tors pentru fete, a spălat pentru bătrâne, și în fiecare seară a cântat la fluierul ei de aur aceeași melodie.

A trecut un timp lung. Într-o vară, s-a ținut un târg mare într-un oraș îndepărtat, cu muzică și râsete. Tânăra a mers acolo cu fluierul. S-a așezat în marginea pieței și a început să cânte. Melodia a plutit peste tarabe, peste ierburi și pavaj, curată ca izvorul.

Pe dealurile de lângă oraș, un păstor a încremenit. Inima i-a tresărit. Se făcea că vântul îi șoptește ceva uitat. A lăsat oile, a luat-o la fugă, a întrebat, a ascultat, până a ajuns în piață. Cântecul vorbea despre urși și fagul din marginea satului, despre casă și mâini unite. Atunci i s-a luminat mintea ca un cer după furtună. A strigat numele ei.

Ea s-a oprit, s-a întors și a alergat către el. S-au îmbrățișat, și toți cei din piață au tăcut un moment, ca și cum ar fi privit un miracol.

După aceea s-au întors împreună la morișoara lor. Morarul și soția lui, albi de ani și lacrimi, i-au primit cu bucurie. De atunci, au ocolit iazul și nu s-au mai lăsat ademeniți de promisiuni frumoase. Iar dacă, într-o noapte cu lună, auzea cineva o melodie peste apă, era doar tânăra cântând în șoaptă povestea lor, ca să nu uite nimeni cât de puternice pot fi dragostea și răbdarea.