Într-o casă mică, cu geamuri rotunde ca ochii unei pisici, un băiețel a alergat toată ziua prin curte. A călcat în bălți, a udat șosetele, iar seara a început să strănute. I-au lăcrimat ochii, nasul îi era roșu, și bunica l-a așezat în pat, învelit bine.

— Așa se întâmplă când alergi desculț pe cărămizi ude, a spus bunica blând. Dar nu te teme. O cană de ceai de flori de soc o să-ți încălzească inima.

Bunica a scos din dulap un săculeț cu flori uscate de soc, aurii ca soarele de vară, și a turnat apă clocotită peste ele, în ceainicul alb cu desen albastru. Curând, aroma dulce s-a ridicat în aburi. Băiețelul a privit atent: în aburii calzi parcă se mișca ceva.

— Bunico, ce miroase atât de bine? Și cine e… în abur? a șoptit el, frecându-și ochii.

— Când bei ceai de flori de soc, vine Mama Socului, a spus bunica. E o bătrânică pricepută la povești. Locuiește în fiecare tufă de soc: primăvara are plete de flori albe, toamna poartă mărgele de bobițe roșii-închise. Uneori se ivește chiar din ceainic și ne arată lucruri pe care numai timpul le știe.

Aburul s-a adunat, s-a rotit, și din el a pășit o doamnă micuță, cu rochie verde ca frunzele și cu flori de soc prinse în păr. A zâmbit băiețelului.

— Mă cheamă Mama Socului, a spus ea ca un foșnet de frunze. Mirosiți ceaiul și ascultați. O să vă spun ce poate să vadă un soc în curtea oamenilor.

Și a început povestea ei. Într-o curte liniștită creștea un soc bătrân. Sub el se jucau doi copii: Johannes și Johanne. Aveau un cărucior de păpuși, un bățișor drept cârmă și o pătură curată pe care o întindeau ca pânza unei corăbii.

— Hai în călătorie! a strigat Johannes. Vânt bun din flori de soc!

Și socul a foșnit parcă i-ar fi ajutat. De sub umbrele albe, curtea s-a făcut port, căruciorul s-a prefăcut în corabie, iar cei doi au pornit, cu obrajii aprinși de bucurie, prin lume. Au trecut pe lângă câmpuri verzi și grădini cu mere rumene, au simțit ploaie de vară măruntă, iar florile de soc au căzut peste ei ca fulgii de zăpadă cei mai blânzi.

A venit iarna. Afară ningeau steluțe reci, dar în casă, într-un ghiveci, se înălța o crenguță de soc, adusă la căldură. Copiii s-au așezat lângă sobă și au privit cum mugurii mici se gândeau la primăvară. Mama Socului le-a făcut semn din aburul ceainicului: — Eu sunt aici și când viscolul cântă la geam. Țineți minte: florile mele leagănă amintirile.

An după an, Johannes și Johanne au crescut. Primăvara, sub soc, au învățat primele poezii; vara, au legănat păpuși și au spus secrete; toamna, au cules bobițe și au colorat degetele; iarna, au povestit lângă sobă, cu ceai fierbinte în mâini. Când au ajuns mari, au stat din nou sub soc, dar acum cu ochii mai luminoși și inimile mai grăitoare. Johannes a zis, stânjenit și fericit: — Ți-aduci aminte de corabia noastră? Johanne a râs: — Cum să uit? Aici, sub soc, am plecat de atâtea ori în lume!

Atunci socul a foșnit ca un bătrân care binecuvântează. În ziua nunții lor, florile i-au învelit ca o ploaie albă, iar frunzele au bătut din palme. Au ridicat casa aproape de soc, și copiii lor s-au jucat acolo la fel ca ei: au tras căruciorul, au inventat mări și insule sub umbrela albă a florilor.

Timpul a trecut. Părul lui Johannes a prins sclipiri de argint, iar al lui Johanne, lumini de primăvară domoală. S-au așezat sub soc ca altădată, au băut ceai cald și au privit viața lor ca pe o poveste. — E aceeași corabie, a spus Johanne. — Aceeași, a răspuns Johannes. Doar apa a curs mai departe.

Într-o seară foarte liniștită, s-au culcat obosiți de atâta călătorie frumoasă. Mama Socului a ridicat din crengi și a scuturat flori albe peste ei, ca o ninsoare moale. Totul a tăcut, iar povestea lor a rămas prinsă în frunze, pentru oricine se oprește să asculte.

Băiețelul a clipit. Aburul s-a topit încet, iar doamna cea mică a făcut o plecăciune și a intrat din nou în ceainic. Bunica i-a întins cana.

— Bea, dragul meu, cât e cald. Ceaiul de soc face bine la răceală și la dorul de povești.

Băiatul a sorbit cu grijă. — Bunico, chiar există Johannes și Johanne? chiar au călătorit sub soc?

Bunica a zâmbit și a bătut ușor în ceainic. — Întreab-o pe Mama Socului. Ea știe tot ce vede un soc.

Ceainicul a făcut „clonc” și a pufăit un abur subțire, ca un râs mic. Băiețelul a râs și el. I s-au închis pleoapele, iar somnul l-a prins cu brațe călduțe. În vis, florile albe au plutit ca niște pufuri, și el a auzit foșnetul: — Ține minte, micule: în fiecare curte cu soc crește o poveste. Cine bea ceai și ascultă, o aude.

Dimineața, răceala băiatului era mai cuminte. Nasul nu mai era atât de roșu, iar ochii îi sclipiau altfel.

— Mulțumesc, bunico! și… mulțumesc, Mamă a Socului, a spus el, atingând cu vârful degetului desenul albastru de pe ceainic.

Bunica a ridicat din umeri șăgalnic. — Eu doar am făcut ceaiul. Restul l-ai auzit tu. Socul spune singur poveștile, când e cine să le asculte.

În curte, vântul a trecut ușor prin frunzele socului și a foșnit ca o promisiune: că, oricând cineva va avea nevoie de alinare sau de drumuri de vis, Mama Socului va ieși din abur și va începe iar povestea.