A fost odată un morar care avea o fată atât de frumoasă, încât toți o priveau cu admirație. Era harnică, isteață și bună la inimă. Într-o zi, la moară a venit un bărbat bine îmbrăcat, cu vorbe dulci și cu promisiuni de bogăție. I-a cerut morarului mâna fetei, iar tatăl, gândindu-se că îi va fi bine, a primit. Fata, însă, simțea în piept o teamă fără nume, deși nu știa încă de ce.

Logodnicul i-a spus curând: „Trebuie să-mi vezi casa, draga mea. Vei veni duminică la mine.” „Unde locuiești?” a întrebat fata. „În adâncul pădurii,” a răspuns el, „dar am presărat cenușă pe cărare, ca să găsești drumul.” Fata a promis că va veni, dar, de îndată ce a rămas singură, s-a gândit: „Voi lua cu mine boabe de mazăre și linte și le voi împrăștia pe drum, ca să pot găsi calea înapoi.”

Duminică, și-a pus în buzunare boabele și a pornit. Pădurea era deasă și întunecoasă, iar vântul șuiera printre frunze. Un sticlete s-a așezat pe o creangă și a cântat: „Întoarce-te, mireasă, întoarce-te, că nu-i loc de casă: e casa tâlharilor!” Fata a simțit cum i se strânge inima, dar a mers mai departe, împrăștiind boabele din palma ei. Mai încolo, același sticlete a cântat iar, la fel, ca o avertizare. Și, în sfârșit, pentru a treia oară, păsăruica a ciripit cu grabă, de parcă ar fi vrut s-o ocrotească.

La capătul cărării, fata a zărit o casă singuratică. Ușa era întredeschisă. Înăuntru, totul era pregătit ca pentru oaspeți: pe masă erau farfurii și cupe, iar în cuptor mirosea a pâine proaspătă. Pe pereți, însă, atârnau cârlige și topoare, iar în colțuri erau umbre grele. „Ce loc straniu,” a șoptit. Deodată, din spate a apărut o femeie bătrână, cu ochi blânzi și fața brăzdată de griji.

„Biata mea copilă,” a spus bătrâna, „ai nimerit în casa tâlharilor. Logodnicul tău nu e cine pare. Dacă rămâi, te vor face rău. Ascunde-te după butoiul acela mare. Când adorm cu toții, te scot și fugim.” Fetei îi bătea inima, dar a înțeles că trebuie să asculte. S-a furișat în spatele unui butoi, ținându-și răsuflarea.

Abia se așezase, că s-a auzit tropot de pași, râsete groase și voci. Au intrat bărbați cu fețe aspre, iar în mijlocul lor era logodnicul. Cu ei aduseseră o tânără pe care au pus-o la masă. I-au dat vin din belșug, până când i s-au îngreunat pleoapele. Fata ascunsă tremura. Tâlharii au început să șoptească planuri urâte. Bătrâna, ca să câștige timp, i-a rugat: „Mai mâncați, mai beți, oaspeți sunteți!” Dar într-un târziu, ticăloșii au omorât fata adusă și i-au luat bijuteriile.

Nu reușeau să-i scoată un inel, fiindcă degetul era umflat. „Taie-l,” a mormăit logodnicul. Când au retezat degetul cu tot cu inel, acesta a sărit prin aer și, cum a vrut soarta, a trecut chiar peste butoiul în spatele căruia stătea ascunsă fiica morarului, căzându-i în poală. Ea l-a prins cu mâna, fără să scoată un sunet. Tâlharii au căutat peste tot, bombănind, dar, negăsind degetul, au zis: „Nu are rost. Bem și dormim.” Și, pe rând, amețiți de vin, au adormit unii peste alții.

Bătrâna a venit în vârful picioarelor, a scos fata de după butoi și i-a șoptit: „Acum! Grăbește-te!” Cele două au ieșit în curte, au deschis ușa cu grijă și au pornit prin pădure. Afară, luna urca printre ramuri. Pe cărarea pe care fata împrăștiase boabe de mazăre și linte, peste noapte răsăriseră firicele verzi, subțiri, care străluceau argintiu în lumina lunii. Ca niște luminițe, plantele tinere le-au arătat drumul spre sat. Au mers repede, fără a se uita înapoi.

Când au ajuns acasă, fiica morarului a căzut în brațele tatălui. I-a povestit tot, iar bătrâna a dat din cap, întărind fiecare cuvânt. Morarul s-a înfuriat și s-a întristat, dar a zis: „Vom fi chibzuiți. Nimeni nu trebuie să știe până nu-i prindem.” Au închis ușa, au tras zăvorul și au așteptat ziua nunții, așa cum fusese stabilită, ca să-l demaște pe ticălos.

A venit ziua cea mare. Casa morarului s-a umplut de lume. Muzica răsuna, mesele erau pline, iar logodnicul își purta zâmbetul strălucitor, prefăcându-se că totul e la fel ca înainte. Fata stătea dreaptă, cu obrajii palizi, dar ochii limpezi. În buzunar, ascundea degetul cu inelul aurit.

La ospăț, logodnicul, dorind s-o prindă în vorbă, a zis: „Spune-ne o poveste, mireaso! Ceva vesel, pentru toți oaspeții.” Ea a răspuns liniștită: „Voi spune un vis pe care l-am avut.” Toată lumea s-a aplecat să audă, iar ea a început: „Mi s-a părut că am mers prin pădure, pe un drum cu cenușă, la o casă singuratică. Un sticlete mi-a zis de trei ori să mă întorc, că e casa tâlharilor. În casă, o bătrână m-a ascuns după un butoi, iar o ceată a adus o fată, pe care au băut-o de somn și au omorât-o. Când au vrut să-i ia un inel, i-au tăiat un deget, care mi-a sărit chiar în poală. L-am păstrat.”

Logodnicul a început să râdă strident: „Ce născocire! Ce vis ciudat!” „Da,” a spus fata, „un vis…” Apoi a scos din buzunar degetul cu inelul și l-a ridicat, astfel încât toți oaspeții să-l vadă. În sală s-a făcut liniște. Apoi s-au auzit exclamații, un scaun s-a răsturnat, iar zâmbetul logodnicului a înghețat.

Oamenii satului, chemați și pregătiți dinainte de morar, s-au grăbit să închidă ușile. Bărbații au prins logodnicul și pe câțiva dintre oamenii lui, pe care fata îi recunoscuse la ospăț. Au fost duși înaintea judecătorilor. Tâlharii au fost judecați și pedepsiți după lege, ca să nu mai poată face rău nimănui.

Iar fata morarului a rămas cunoscută ca o fată curajoasă și înțeleaptă, care și-a ascultat inima și a știut când să vorbească. Bătrâna din pădure a fost cinstită și îngrijită până la sfârșitul zilelor ei. Morarul și fiica sa au trăit apoi în tihnă, iar pădurea, deși tot adâncă, nu i-a mai înspăimântat. Iar sticletele, ori de câte ori cânta prin crengi, părea să spună: „Bine e când adevărul iese la lumină.”