La marginea unui șanț, lângă un drum de țară, se întindea o câmpie întreagă de hrișcă. În jur erau holde de grâu și de orz, care foșneau blând la fiecare adiere. Iar pe malul apei stătea o salcie bătrână, cu crengile plecate ca niște panglici verzi, atingând oglinda apei.

Într-o zi călduroasă, cerul s-a înnegrit dintr-odată. Norii groși s-au adunat, iar vântul a început să sufle rece. Salcia a oftat ușor și a spus: „Se apropie o furtună. Plecați-vă capetele, închideți-vă florile, așa veți fi în siguranță.” Grâul și orzul au ascultat. Și-au lăsat spicele în jos, ca într-o rugăciune.

Dar hrișca și-a ridicat micile flori albe mai sus ca niciodată. „Eu sunt la fel de puternică precum furtuna”, a spus ea. „Nu mă plec. Vreau să privesc drept în lumina cerului.”

Salcia a murmurat blând: „Nu privi fulgerul în față. Este o lumină prea aspră pentru ochi mici. Pleacă-te, hrișcă!”

„Nu!”, a răspuns hrișca. „Vreau să văd totul. Nu mi-e teamă.”

Atunci vântul a izbucnit cu vuiet. Cerul s-a aprins. Un fulger alb, lung, a tăiat norii, iar tunetul a bubuit atât de tare, încât apa din șanț a tresărit. Ploaia a căzut în fuioare dese. Grâul și orzul, plecate, au simțit picăturile trecând peste ele ca o pătură grea, dar ocrotitoare. Salcia și-a lăsat crengile jos, acoperind malul ca un cort verde.

Hrișca a rămas dreaptă, cu florile deschise în sus. „Mai sus! Mai sus!”, șoptea ea, uitându-se în lumina ascuțită a fulgerului. O altă flacără albă a brăzdat cerul. S-a auzit un pocnet. Apoi un miros aspru, ca de ars, s-a ridicat din câmp.

Furtuna a trecut cum venise. Soarele a ieșit de după nori și s-a așezat cald peste pământ. Grâul și orzul și-au ridicat spicele încet-încet, scuturând picăturile. Salcia și-a prins razele în frunze și a strălucit ca o fântână de sticlă.

Doar câmpul de hrișcă nu mai arăta alb. Florile erau negre și strâmbe. Tulpinile erau pârjolite ici-colo. O vrabie curajoasă a zburat de pe gard și a întrebat: „Ce s-a întâmplat cu hrișca?”

Salcia bătrână a suspinat. „Nu s-a plecat și nu și-a închis florile. A vrut să privească fulgerul în ochi. Lumina aceea nu e pentru noi. E prea tare, prea aspră. Când nu ne plecăm la vreme, vântul ne rupe. Când nu închidem ochii, lumina ne arde.”

„Dar tu, salcie, de ce plângi mereu?” a întrebat vrabia, văzând picăturile atârnând ca lacrimile pe frunze.

„Am învățat și eu greu”, a spus salcia. „Când eram tânără, am ridicat crengile spre furtună, voind să văd totul. Un fulger mi-a ars vârfurile. De atunci, îmi plec mereu ramurile și plâng când vine furtuna. Nu de frică, ci ca să îmi amintesc să fiu smerită.”

Vrabia s-a uitat din nou la hrișcă și a clătinat din cap. „A fost mândră”, a ciripit ea încet.

„Da”, a spus salcia. „Mândria nu ne apără. Plecarea la timp, da. Chiar și cea mai mică floare este mai înțeleaptă dacă ascultă. Iar furtuna trece întotdeauna, pentru cei care știu să se plece.”

Vântul s-a liniștit. Apele au curgat iarăși clare prin șanț. Grâul și orzul s-au unduit în soare, pregătindu-se să coacă. Iar salcia, cu ramurile ei plecate, a șoptit tuturor care voiau să asculte: „Nu te uita trufaș în fulger. Pleacă-te și treci prin furtună.”