Într-un sertar parfumat cu săpun și lavandă, stătea întins un guler de cămașă nou-apretat. Era alb ca zăpada, tare ca o coajă de ou și atât de mândru de el, încât se privea în orice sticlă lustruită ca într-o oglindă.

„Sunt cu adevărat o minune!”, își spunea. „Ce linie! Ce ținută! Cine n-ar vrea să fie în preajma mea?”

Chiar lângă el, într-un colț al sertarului, se afla o jartieră de mătase albastră. Gulerul o zări și, fără să stea pe gânduri, i se adresă cu o plecăciune imaginară:

„Domnișoară Jartieră, se vede de la o poștă că suntem făcuți unul pentru altul. Eu sunt făcut să stau la gâtul unui domn, dumneata să strângi frumos un ciorap. Amândoi ținem de eleganță. Te vrei soția mea?”

Jartiera clintea ușor, lucind în penumbră, și răspunse politicos: „Mulțumesc, domnule Guler, dar eu am treabă și locul meu. Sunt legată de ciorap și de pașii stăpânei. Nu mă pot mărita cu dumneata.”

Gulerul se înroși de supărare, dacă se poate spune asta despre un guler, și bombăni: „Ce pretențioasă! Nu știe ce pierde. Oricum, fete ca dumneaei sunt cu duiumul.”

N-a apucat bine să-și termine cuvântarea, că a venit ziua de spălat. Fata de la spălătorie l-a scos din sertar, l-a pus în apă fierbinte cu săpun și l-a lovit cu maiul de spălat. „Vai, ce dans sălbatic!”, își zise gulerul, amețit. „Simt că viața mea este plină de aventuri. Îmi prinde bine, mă va face și mai interesant!”

Apoi a venit apretul. „Parfum al nobilimii!”, a mormăit gulerul, simțindu-se iar tare și țanțoș. Dar cel mai mult i-a rămas în minte întâlnirea cu fierul de călcat.

„Doamnă Fier de Călcat”, începuse el cu o voce mieroasă și lucioasă, „sunteți atât de fierbinte și de grea! Cu siguranță sunteți o văduvă bogată.”

„Eu nu vorbesc, eu lucrez”, ar fi zis fierul, dacă ar fi vorbit. În schimb, a pufnit abur și i-a trecut cu toată seriozitatea peste obrazul apretat. „Aoleu!”, țipă gulerul în sinea lui, „ce pasiune! M-a strivit, dar sunt convins că m-a făcut mai frumos.”

Înapoi în sertar, gulerul așteptă o clipă potrivită să-i vorbească iar jartierei. „Poate acum îmi va recunoaște valoarea. Am trecut prin furtuni de spumă și jar de fier”, își clănțănea el colțurile.

„Domnișoară Jartieră”, reluă el, „vă rog să reconsiderați. Sunt un guler de mare experiență: am dansat cu maiul, am fost botezat în clocot, am primit sărutul fierbinte al fierului. Sunt cineva!”

„Să fiți sănătos”, zise jartiera cu blândețe. „Eu țin de treabă și de mersul înainte. Nu ne potrivim.”

Gulerul tresări plin de dispreț: „Nu înțelegi finețea. Nu-i nimic. Fata de la spălătorie m-a privit altfel. Știu eu.” De fapt, fata îl privea doar ca pe o bucată de pânză care trebuia spălată curat. Dar gulerul nu pricepea asemenea lucruri simple.

Au trecut zile și purtări. Un nasture a tras de el prea tare, o mișcare grăbită l-a trosnit puțin la colț. Gulerul a început să se destrame. „Este semnul marilor lupte!”, se lăuda el. „Erudiție de veteran.”

„Erudiție ori ba”, spuse într-o zi fata de la spălat, „gulerul ăsta e gata. S-a rupt.” Și cu o foarfecă i-a tăiat marginea, apoi l-a aruncat în sacul cu cârpe.

„Ce tratament barbar! Mă sacrific pentru artă!”, suspină gulerul, lipit de alte bucăți de pânză. În sac, povesti tuturor cât de căutat fusese de jartieră, de fierul de călcat și, desigur, de toate oglinzile casei. Cârpele îl ascultau în liniște. Ce altceva puteau face?

Într-o dimineață, sacul a fost dus la o hârtie-larie. Cârpele au fost spălate, mărunțite, bătute, amestecate și presate. Gulerul nici n-a apucat să mai țină discursuri. Când s-a trezit, era întins și alb, o foaie de hârtie nouă, netedă ca un lac înghețat.

„Ei, iată-mă și mai sus decât înainte!”, exclamă el în sinea lui. „Acum voi deveni desigur o scrisoare importantă, poate chiar o scrisoare de dragoste pentru o domnișoară de mătase albastră. Sau un document prețios, demn de un om cu guler tare.”

Foaia a ajuns la un scriitor. Condeiul a început să alunece pe ea și așeză rând după rând o poveste. Gulerul se umfla de mândrie: „Despre mine trebuie să fie! Despre mine și despre marea mea eleganță.”

Așa a fost: pe foaia aceea s-a scris povestea Gulerului de cămașă, cu toate pretențiile lui, cu declarațiile lui către jartiera de mătase, cu lăudăroșeniile din butoiul de spălat și cu oftaturile din sacul de cârpe.

Când cerneala s-a uscat, foaia a fost pusă într-o carte ca să ajungă la copii și la oameni mari. Iar dacă gulerul ar mai fi putut vorbi, ar fi spus desigur: „Vedeți ce important sunt? O carte întreagă despre mine!”

Noi, ceilalți, zâmbim și tragem învățătură: un guler poate fi alb și tare, dar asta nu-l face înțelept. Mândria goală nu ține loc de bunătate sau de muncă tăcută, ca a unei simple jartiere care își vede de treabă și de pașii stăpânei. Iar cine se laudă fără încetare ajunge, în cele din urmă, doar hârtie pe care alții citesc și învață să nu-i semene.