A fost odată un om care avea trei fii. Pe cel mai mic îl porecleau toți Prostănacul, fiindcă era tăcut, simplu și prea bun cu oricine. Frații mai mari erau făloși și se credeau mult mai deștepți.

Într-o zi, tatăl i-a trimis pe rând în pădure să taie lemne. Primul fiu a primit de la mamă o plăcintă gustoasă și un ulcior cu vin. Pe drum a apărut un omuleț cenușiu care i-a spus: „Dă-mi, te rog, să gust din merinde.” Băiatul s-a încruntat. „Să mănânci din ale mele? Du-te de aici!” A ridicat toporul, dar, în clipa în care a lovit trunchiul, fierul a sărit și i-a zguduit brațul atât de tare, încât a trebuit să se întoarcă acasă.

A plecat și al doilea frate, tot cu o plăcintă bună și vin. A apărut iar omulețul cenușiu cu aceeași rugăminte. „Nu împart cu nimeni!” a pufnit băiatul. A ridicat toporul și, în clipa în care a lovit, s-a lovit la picior și s-a întors acasă șchiopătând.

A venit rândul mezinului. Mamei nu-i mai rămăseseră merinde, așa că i-a dat o turtă arsă și puțină bere acră. Mezinul a pornit vesel. Când i-a ieșit în cale omulețul cenușiu și i-a cerut o bucățică, băiatul a zâmbit: „Cu drag! N-am mult, dar împărțim.” De îndată ce au rupt turta, aceasta a devenit moale și aurie ca o plăcintă proaspătă, iar berea s-a transformat în vin dulce. Omulețul l-a privit cu bunătate: „Fiindcă ai fost darnic, ascultă: acolo, în umbra stejarului bătrân, taie trunchiul. La rădăcini vei găsi ceva de preț.”

Mezinul a tăiat stejarul și, la rădăcină, a găsit o gâscă cu pene de aur curat. A ridicat-o cu grijă. Omulețul i-a mai spus încet: „Să nu lași pe nimeni să o apuce, oricât ar pofti.” Băiatul i-a mulțumit și a pornit spre sat. Seara a oprit la un han. Hangiul avea trei fiice, iar ochii lor au sclipit când au văzut gâsca strălucitoare. „Ce pene! Dacă aș avea una singură...” a șoptit cea mare.

Noaptea, pe rând, fetele s-au furișat să smulgă câte o pană. Cea mare a atins gâsca și—pac!—a rămas lipită de ea. A venit mijlocia, a atins-o pe sora ei—lip!—și a rămas și ea lipită. A venit și cea mică, a pipăit—țac!—și iată-le pe toate trei lipite ca prin minune.

Dimineața, mezinul a luat gâsca sub braț și a pornit la drum. Fetele, lipite, au fost nevoite să meargă după el, ținându-se în șir. Pe uliță, un om curios a încercat să oprească șirul și a atins-o pe cea din urmă—lip!—a rămas și el. A apărut preotul satului, scandalizat: „Ce purtare e asta?” A apucat pe bărbat de umăr—lip! A venit paracliserul să-și scape preotul—lip! Apoi doi țărani, o bătrânică și încă o femeie cu coșul de rufe—lip, lip!—și s-a făcut un alai lung și caraghios, mergând după mezin ca la horă.

În orașul acela trăia o prințesă care nu râdea niciodată. Regele, necăjit, spusese: „Cine o va face să râdă, acela îi va fi soț.” Când șirul acela gogonat a trecut pe sub fereastra palatului, cu gâsca de aur în față și cu oameni de toate felurile târându-se în urma ei, prințesa a izbucnit într-un râs adevărat, ca un clopoțel. Râdea și nu se mai oprea!

Regele a mormăit: „Bine, ai făcut-o să râdă. Dar nu-mi dau fata așa ușor.” Și i-a pus mezinului o probă: „Adu-mi un om care să bea întreaga pivniță a palatului dintr-o suflare.” Mezinul a ieșit pe poartă, întrebându-se cum să facă. Atunci, din senin, i-a apărut iar omulețul cenușiu: „Nu te teme. Ia-o pe cărarea de la marginea pădurii. Acolo stă un om cu o sete nemaivăzută.” Mezinul a găsit un flăcău palid, cu o centură strânsă la mijloc. „Mi-e o sete cât zece râuri”, a spus acela. L-a dus la palat. Când i-au dat pivnița întreagă, omul a desfăcut cureaua și a băut, a băut, până n-a mai rămas nici o picătură.

Regele a strâns din buze. „Încă o probă: adu-mi un om care să mănânce un munte de pâine.” Mezinul a pornit din nou. Omulețul cenușiu l-a întâmpinat iar: „Mergi pe câmpul din vale. Acolo e un om cu o foame cum n-ai mai văzut.” A găsit un uriaș flămând care își potrivea cureaua. La palat, când i-au adus pâine cât un munte, omul a mâncat, felie după felie, până n-a mai rămas nici firimitură.

Regele s-a înroșit. „Ultima probă: adu o corabie care să meargă pe uscat ca pe apă.” Mezinul s-a oprit pe gânduri. Omulețul cenușiu a apărut pentru a treia oară și i-a întins un mic timon: „Coboară în poiana de la lizieră. Acolo te așteaptă o corabie ca niciuna. Spune doar: ‘La drum!’ și va aluneca pe pământ ca pe valuri.” Așa a fost: corabia a lunecat peste iarbă, peste drumuri și poduri, până la porțile palatului, spre uimirea tuturor.

Văzând că mezinul a împlinit toate probele, regele n-a mai avut ce zice. A poruncit să se pregătească nunta. Cât despre șirul de oameni lipiți, de îndată ce prințesa a râs, vraja s-a risipit, iar ei s-au trezit rușinați, dar nevătămați, cu o poveste hazlie de spus nepoților.

Mezinul, cel pe care toți îl numeau Prostănacul, s-a dovedit a fi cel mai bun și cel mai norocos. S-a însurat cu prințesa, iar regele a prins drag de ginerele lui harnic și blând. La ospăț a apărut și omulețul cenușiu, a ciocnit o cupă și a făcut cu ochiul. Pentru că a împărțit puținul lui, mezinul primise daruri cât pentru o viață întreagă: o gâscă de aur, o mireasă zâmbitoare și o viață plină de voie bună. Iar cei mari au învățat că bunătatea, nu trufia, aduce adevăratul noroc.