Era ultima seară din an. Ningea mărunt, iar frigul mușca din obraji. Pe o stradă unde ferestrele luminau cald, o fetiță mergea desculță prin zăpadă. Avusese niște papuci mari, moșteniți de la mama ei, dar îi scăpase când traversase în grabă, iar două trăsuri trecuseră vijelios. Un băiat îi luase unul și fugise râzând; pe celălalt nu-l mai găsise. Acum avea picioarele roșii, aproape albastre de frig.

În șorțulețul ei vechi avea un mănunchi de chibrituri, iar în mână ținea câteva pentru vânzare. Striga cu glas subțire: „Chibrituri bune! Chibrituri!” Dar oamenii treceau grăbiți, cu fulare groase și pachete lucioase, și nimeni nu se oprea. Din case veneau arome de friptură și prăjituri, iar luminițele de la brad sclipiră prin perdele. Fetița simți stomacul gol și lacrimile aproape să-i înghețe în ochi.

Nu îndrăznea să meargă acasă. Nu vânduse nimic și se temea de supărarea tatălui ei. Oricum, acasă era la fel de frig: locuiau sus, într-o cămăruță cu acoperișul găurit, pe unde vântul șuiera. Încercaseră să umple crăpăturile cu paie și cârpe, dar frigul tot intra. Iar mama nu mai era; singura care o strânsese la piept cu adevărat fusese bunica, dar bunica plecase de mult la Dumnezeu.

Fetița găsi un colț între două case, unde unul dintre ziduri era puțin retras. Se ghemui acolo, își strânse picioarele sub ea și încercă să le încălzească sub fustă. Dar frigul era prea aspru. Se uita la chibriturile din mână. „Dacă aș aprinde unul… doar să-mi încălzesc degetele”, își zise încet, ca și cum s-ar fi temut să-și audă gândul.

Aprinse un chibrit, frecându-l de cutie: se auzi un scrâșnet mic, apoi o flamă galbenă, vie. Păru ca o floare de lumină în întuneric. Când își ținu palmele deasupra, i se păru că stă în fața unei sobe mari de fier, cu plăci lucioase. Flacăra trosnea ca lemnele în foc, și ea își întinse picioarele goale spre căldură. Ce bine era! Dar imediat ce chibritul se stinse, soba dispăru, iar ea se trezi din nou în noaptea rece, cu peretele umed în spate și ninsoarea pe genunchi.

Aprinse al doilea chibrit. În lumina lui, zidul păru o cameră întreagă, cu o masă acoperită de o față de masă albă ca zăpada. Farfurii fine, tacâmuri lucitoare și, în mijloc, o gâscă friptă aburindă, umplută cu mere și prune. Parfumul i se păru atât de adevărat încât fetița întinse mâna. Dar flacăra pâlpâi și muri, iar ea rămase cu palma în aer, atingând doar frigul.

Cu grijă, aprinse un al treilea chibrit. De data aceasta văzu un brad de Crăciun, atât de înalt încât vârful i se pierdea sus de tot. Sute de lumânări străluceau ca stelele, globuri colorate și jucării minunate atârnau printre crenguțe. Fetița întinse mâinile spre lumini, fermecată. În clipa aceea, flacăra se stinse. Luminițele se ridicară în sus, mai sus, tot mai sus, până se preschimară în adevărate stele pe cerul iernii. Una dintre ele căzu, desenând o dâră de foc.

„A căzut o stea”, șopti fetița. Își aminti ce-i spusese bunica: „Când cade o stea, un suflet se suie la Dumnezeu.” Se uită în sus, cu ochii mari, apoi în jos, la cutia de chibrituri.

Aprinse un al patrulea chibrit, iar în lumina lui caldă îi apăru chipul bunicii. Era blândă și clară ca o zi de primăvară, cu ochii plini de iubire, așa cum o știuse fetița. „Bunico!”, strigă ea, și glasul îi tremură de bucurie. „Ia-mă cu tine! Când flacăra se stinge, te pierd, știu că te pierd!”

Ca să nu se stingă lumina și chipul bunicii, fetița aprinse în grabă încă un chibrit, și încă unul, și încă unul. Mănunchiul ardea acum ca o mică torță. În lumina aceea mare, bunica se aplecă, o luă pe fetiță în brațe și o strânse la piept, așa cum o mai strânsese altădată. Era atât de bine și de cald!

„Nu mă lăsa!”, șopti fetița. „Ia-mă cu tine, acolo unde nu mai e frig și nu mi-e foame.” Bunica zâmbi și o cuprinse mai tare. Împreună se înălțară, parcă purtate de lumină. Sus, sus, peste oraș, peste ninsori, spre locul unde nu există nici frig, nici foame, nici teamă, doar bucurie, lumină și pace la Dumnezeu.

Dimineața, oamenii treceau din nou pe stradă. Zăpada scârțâia sub pașii lor, iar fumul se ridica din coșuri. În colțul dintre cele două case, văzură o fetiță cu obrajii roșii și cu un zâmbet mic înghețat pe buze. Stătea ghemuită, cu un mănunchi de chibrituri arse lângă ea. „Săraca”, zise un om, „a vrut să se încălzească.” „Ce păcat!”, spuse altul. Și trecură mai departe, scuturând din cap.

Dar nimeni nu știa ce minuni văzuseră ochii ei. Nimeni nu știa cum, în noaptea de Anul Nou, fetița cu chibrituri plecase, ținută de mână de bunica ei, către căldură, lumină și dragoste, acolo unde durerea se sfârșește și fiecare lacrimă se usucă.

Pe stradă, lumânările de la ferestre încă mai ardeau. Vântul încă se mai juca prin colțuri. Iar în cer, stelele licăreau tăcut, ca niște chibrituri abia aprinse, amintind, celor ce vor să vadă, că și cea mai mică flacără poate aprinde speranța în întuneric.