A fost odată o fată săracă, pe nume Inge. Mama ei era spălătoreasă și muncea din greu. Inge era frumoasă, dar inima ei se făcuse mândră. Îi plăcea să se privească în apă ca într-o oglindă, își netezea rochița și se gândea mai mult la ea decât la alții. Când primea o bucată de pâine, nu spunea mulțumesc. Când vedea pe cineva mai sărac, întorcea capul.

Într-o zi, niște oameni înstăriți au luat-o pe Inge la ei, ca slujnică. I-au dat haine curate și pantofi noi. În loc să devină recunoscătoare, Inge s-a făcut și mai trufașă. Îi era rușine de casa veche a mamei, nu voia să o viziteze. Când stăpâna casei i-a spus: „Du această pâine mare mamei tale. Îi va prinde bine”, Inge a luat pâinea, dar în mintea ei se învârtea un singur gând: să rămână curată și frumoasă.

Drumul trecea pe lângă o mlaștină cu poteci înguste de scândură. Plouase, iar noroiul era gros și alunecos. Inge s-a oprit: dacă trecea, își murdărea pantofii noi. A privit pâinea mare pe care o ducea mamei. „Îmi voi pune pâinea jos, ca pe o treaptă”, și-a spus. A așezat pâinea pe noroi și a pășit pe ea. În clipa aceea, pâinea s-a afundat, și odată cu ea s-a scufundat și Inge. „Pâinea e ca s-o mănânci, nu ca s-o calci!”, parcă a tunat o voce din tenebre. Apoi a fost numai rece și întuneric.

Sub mlaștină era o lume mohorâtă, ca o pivniță fără lumânări. Femeia Mlaștinii, bătrână ca rogozul, o ținea pe Inge lipită de fundul apei. Timpul trecea, dar acolo jos nu se vedeau nici soarele, nici stelele. Inge nu putea plânge, de parcă inima îi înghețase. Doar își auzea gândurile: cum râsese de cei nevoiași, cum uitase să mulțumească pentru pâine, cum își disprețuise mama.

Sus, oamenii au spus că fata s-a înecat. Mama ei a plâns mult. Uneori, până în adânc ajungeau sunete: clopote de duminică, glasuri de copii: „Îți mulțumim, Doamne, pentru pâinea noastră cea de toate zilele.” Cuvintele își făceau loc ca niște raze subțiri, dar inima lui Inge rămânea tare ca piatra. Femeia Mlaștinii murmura: „Ai călcat pe pâine! Ține minte!”

Au trecut anotimpuri. Într-o zi, deasupra mlaștinii, o fetiță a rupt pâinea în două și a împărțit-o cu un frate mai mic. „Să nu risipim pâinea. E dar pentru toți”, a zis ea. Vorbele au căzut peste Inge ca o mână caldă. Pentru prima dată, ochii i s-au umplut de lacrimi. O lacrimă a curs și a încălzit apa rece din jur.

„Aș vrea să repar”, a șoptit Inge în întuneric, și abia atunci glasul i s-a putut auzi. „Lăsați-mă să plătesc pâinea pe care am călcat-o, lăsați-mă să fac bine!” În adâncuri s-a aprins o lumină cât o licurici. Nu era încă libertatea, dar era o cale.

Atunci Inge s-a schimbat. Nu s-a făcut prințesă, nici zână, ci o pasăre mică și cenușie, cu inimă nouă. A simțit aerul, a zărit cerul. A ieșit din mlaștină și a văzut zăpada, coșurile caselor, ferestrele aburite. Nu cânta tare, dar zbura iute, cu grijă.

Din iarna aceea, pasărea a început să bată la geamuri: piu, piu! Copiii se bucurau și îi aruncau firimituri. Pasărea nu le călca, nu le irosea. Le aduna cu ciocul, una câte una, și le împărțea: lăsa fărâme pentru păsările înghețate din parc, pentru bătrâna de la colț, pentru mâinile mici care nu aveau ce pune pe masă. Cu fiecare firimitură, inima ei se făcea mai ușoară.

Au trecut ani. Pasărea cenușie a strâns atâtea fărâme, de parcă ar fi adunat la loc o pâine mare, și încă una, și încă una. Oamenii se obișnuiseră cu ea. Spuneau: „Uite, vine iar. Dă-i, că e iarnă grea!” Iar copiii învățau să nu calce pe nimic din ceea ce hrănește pe alții.

Într-o dimineață de primăvară, un băiat a împărțit ultima lui bucățică cu o vrabie și a șoptit: „Mulțumesc pentru pâine.” Cuvintele au răsunat limpede, și pasărea cenușie a simțit cum se rupe ultimul nod al lanțului. Penele i s-au luminat, ca și cum ar fi fost spălate în soare. S-a ridicat, s-a făcut ușoară ca o rază și a zburat tot mai sus, până când a dispărut în albastru. Nu mai era pasăre, ci un suflet iertat.

Oamenii n-au știut niciodată cine fusese. Dar au păstrat vorba: „Să nu calci pe pâine.” Iar copiii au învățat să prețuiască hrana, să-și iubească părinții și să spună mulțumesc. Așa a fost povestea lui Inge, fata care a călcat pe pâine și a învățat, în cele din urmă, să aibă o inimă bună.