În grădina unui conac vechi creștea un brusture uriaș, cu frunze late ca niște umbrele verzi. La rădăcina lui trăiau doi melci bătrâni. Pentru ei, brusturele era cel mai înalt copac din lume, cea mai frumoasă casă și cea mai bună masă.

— Ce noroc avem, spuse melcul-tată, atât umbră, cât și hrană! — Și ce neam ales suntem, oftă mulțumită melca-mamă. Bunicii ne-au povestit: conacul acesta a fost clădit doar ca brusturele să crească, iar brusturele a fost lăsat pentru melci.

Așa se zicea la melci. Se mai zicea și că stăpânul casei spusese odată grădinarului: „Lasă brusturele să crească; acolo se adună cei mai buni melci.” Iar melcii știau din bătrâni că cea mai mare cinste pentru un melc bine crescut era să ajungă fiert cu unt și pătrunjel și așezat pe o farfurie de argint la masa stăpânului.

Într-o dimineață, un cărăbuș zumzăi pe deasupra și se opri pe frunza cea mare.

— Ce copac uriaș! râse el. Dar nu e copac, e doar un brusture. Eu am văzut stejari până la nori și grădini pline de flori, zbor de la una la alta! — Nouă ne ajunge brusturele, spuse melcul-tată domol. E copacul nostru. — Lumea e mult mai mare! strigă cărăbușul, bătând din aripi. — Noi suntem o familie aleasă, răspunse melca-mamă. Și știm ce înseamnă cu adevărat fericirea. — Să zbori în sus vâjâind? întrebă cărăbușul mândru. — Să fii destoinic, să te faci gras și frumos și, la vreme, să fii pus pe farfurie de argint cu unt și pătrunjel, spuse melcul-tată, foarte serios. Cărăbușul făcu ochii mari. — Ce gusturi ciudate aveți! zise și, cu un zumzet, dispăru spre flori.

Apoi veni pe potecă un arici, foșnind prin iarbă. Își băga botul ascuțit pe sub frunze.

— Hârș! Ce avem aici? șopti el. — Închideți ușile! spuse melcul-tată. Și amândoi se strânseră în cochilii, cum îi învățaseră strămoșii. Ariciul atinse cochilia cu nasul, pufni, apoi, neavând ce mânca dintr-o casă așa de tare, plecă mai departe.

— Ai văzut? spuse melca-mamă, ieșind iar la lumină. Casele noastre țin piept lumii. — Și brusturele ne ține acoperiș, spuse melcul-tată. E rânduială și bună așezare aici.

Într-o zi au venit copiii stăpânului. Au rupt frunze late de brusture și și-au făcut pălării de joacă, râzând. Umbra s-a mai subțiat.

— Se vede că oamenii se pricep, zise melcul-tată. Lasă frunzele cele vechi, că vor crește altele noi. Așa se ține casa în ordine.

Melcii au hotărât să-și întemeieze o familie. Curând au apărut melcușori mici, mici, cu cochilii lucioase ca niște nasturi.

— Ascultați, le spuse melcul-tată. Învățați ce e mai de preț: să mănânci cu măsură, să stai la adăpostul brusturelui și să-ți porți casa cu cinste. Nu vă depărtați de copacul nostru mare. — Și nu vă temeți de arici și de lume, adăugă melca-mamă. Când vine primejdia, închizi ușa casei — și gata. — Dar ce înseamnă să fii foarte, foarte fericit? întrebă un melcușor. — Să ajungi, la vreme, pe o farfurie de argint, cu unt și pătrunjel, la masa stăpânului, spuse melcul-tată grav. Asta e cea mai mare cinste pentru un melc de familie bună.

Copiii ascultau cu ochii mari, încântați. Pentru ei, brusturele era într-adevăr cel mai înalt copac, iar rădăcina lui — cea mai dreaptă potecă din lume.

Trecuseră zile și ploi calde. Frunzele luciau, picăturile curgeau ca niște mărgele, iar familia de melci se aduna sub cupola verde. Mâncau, se odihneau, ascultau foșnetele grădinii — și erau fericiți. De aceea și oamenii din grădină le spuneau, în glumă, „familia fericită”, căci mereu păreau mulțumiți cu locul și cu felul lor de a fi.

Într-o dimineață, grădinarul și bucătăreasa se opriră lângă brusture.

— Uite, iar s-au strâns melci frumoși pe aici, spuse grădinarul. — Tocmai bine pentru masa de duminică, zise bucătăreasa. Stăpânului îi plac cei mai buni.

I-au cules cu grijă pe cei doi melci bătrâni, care erau cei mai rumeni și mai dolofani. Melcușorii se ascunseră adânc sub frunze, așa cum fuseseră învățați. Cei doi soți au fost duși la bucătărie, iar acolo li s-a împlinit visul pe care îl păstraseră între ei ca pe un mare secret și ca pe o mândrie: au fost fierți cu unt și pătrunjel și așezați pe o farfurie de argint. Pentru ei, aceasta a fost, așa cum crezuseră din bătrâni, cea mai mare cinste cu putință.

Sub frunza mare, melcușorii au rămas tăcuți o vreme. Apoi au început să mănânce din nou, să se facă mari și să-și poarte casa cu grijă. Pe rând, au început să le spună melcușorilor lor aceleași povești despre neamul lor ales, despre brusturele-cer și despre cinstea cea mare care așteaptă un melc vrednic.

Și, oricât de mare ar fi fost grădina și câte ar fi zumzăit cărăbușii pe deasupra, sub frunza de brusture lumea era întreagă. Acolo trăiau, în rânduiala lor, mulțumiți cu ce aveau și cu ce știau. Iar dacă îi întrebai cine sunt, îți răspundeau cu mândrie și liniște: „Noi suntem familia fericită.”