A fost odată un negustor foarte bogat, care avea un singur fiu. Când tatăl a murit, toată averea a rămas băiatului. Iar băiatul a început să cheltuiască fără măsură: haine scumpe, petreceri, mâncăruri alese, lumânări parfumate aprinse în miezul zilei, doar de dragul arătării. Prietenii l-au lăudat, el a zâmbit, și fiecare bănuț s-a topit ca zăpada la soare.

Într-o zi, a văzut punga goală. Nu mai avea decât o pereche de papuci uzați și un halat vechi. Prietenii dispăruseră. Chiar atunci a primit un cufăr vechi, un dar de la cineva care se gândise la el: „Poate îți folosește.” Cufărul era ciudat, cu o încuietoare lucioasă. Băiatul s-a așezat înăuntru, a apăsat pe lacăt—și, minune!—cufărul s-a ridicat în aer și a început să zboare.

A trecut peste acoperișuri, peste câmpuri verzi, peste mări albastre. Vântul îi ciufulea părul, iar orașele arătau mici ca niște jucării. A tot zburat, până când a ajuns într-o țară străină, în Turcia. A coborât într-o pădure și a ascuns cufărul sub frunze uscate, ca să nu-l vadă nimeni.

Din pădure, a mers pe jos până la oraș. A auzit curând o poveste despre fiica sultanului: o prințesă frumoasă, ținută sus, într-un turn înalt. Se spunea că îi fusese prezis că va fi foarte nefericită dacă se va căsători, așa că părinții o păzeau strașnic și nu lăsau pe nimeni s-o viziteze.

„Eu am un cufăr zburător,” și-a zis băiatul. „Pot ajunge oriunde!” S-a întors în pădure, a sărit în cufăr și, într-o clipită, a planat până la fereastra turnului. A bătut ușor la geam. Prințesa s-a speriat, dar el i-a vorbit cu blândețe: „Nu te teme! Sunt un călător al aerului. Cufărul meu m-a adus la tine.”

Ea l-a privit cu ochi mari. Nu mai văzuse niciodată pe cineva care să vină așa, din cer. L-a poftit înăuntru, iar băiatul i-a povestit despre călătoria lui peste mări și orașe, cum norii seamănă cu oi albe la apus și cum clopotele par să cânte din palmă când zbori deasupra lor. I-a spus și povestiri hazlii, născocite pe loc, despre lucruri care prind viață când oamenii nu se uită—cutii de chibrituri mândre, oale mofturoase, pânze de păianjen care își țes propriile cântece. Prințesa a râs, apoi a oftat și a râs iar. Până atunci, ea fusese tare singură.

După multă vorbă și multe zâmbete, cei doi s-au plăcut foarte mult. Băiatul a prins curaj: „Te-aș lua de soție și te-aș duce în toată lumea, pe calea aerului.” Prințesa s-a înroșit și a spus: „Trebuie să întrebi pe tata și pe mama. Dacă îi faci să râdă și să le placă de tine, te vor lăsa.”

A doua zi, băiatul a zburat cu cufărul la palat. A fost poftit în sala mare, în fața sultanului și a sultanei. Ei l-au privit sever la început; nu primeau ușor străini. Dar el s-a înclinat frumos și a început să spună povești atât de năzdrăvane, încât bărbile serioase au început să tremure de râs. A împletit întâmplări cu tâlc, glume cuminți și cuvinte calde. Sultanul a bătut din palme: „De mult n-am mai auzit povești așa de bune!” Sultana a zâmbit larg: „Fiica noastră trebuie să audă în fiecare zi asemenea vorbe frumoase.”

„Atunci îngăduiți să mă căsătoresc cu prințesa,” a spus băiatul. Sultanul a zis: „Da, duminică vom face nunta. Dar la nuntă să spui cea mai minunată poveste din câte s-au spus vreodată! Să râdă și să lăcrimeze toți, deodată.” Băiatul a promis cu inima ușoară.

A ieșit din palat plin de bucurie. „Trebuie să arăt orașului cât de frumoasă va fi nunta!” a gândit el. S-a dus la piață și a cheltuit banii care îi mai rămăseseră pe artificii: roți de foc, rachete colorate, ploi de scântei. Seara, a aprins focul, iar cerul s-a luminat ca un covor de stele coborâte pe pământ. Oamenii au ridicat privirea, au aplaudat și au strigat: „Ce minune! Așa nuntă n-a mai fost!”

Dar o scânteie săltăreață a căzut în pădure, chiar pe frunzele uscate sub care era ascuns cufărul zburător. Frunzele s-au aprins pe tăcute, ca o șoaptă, apoi ca un strigăt. Când băiatul a ajuns, nu mai rămăsese decât cenușă. Cufărul—minunea lui, aripa lui—arsese până la ultimul cui.

Duminică, în turn, prințesa aștepta. Aștepta pasul lui ușor, bătaia la geam, povestea promisă. A așteptat și a tot așteptat. Jos, la palat, invitații erau strânși, mesele erau pline, muzica pregătită. Dar mirele nu a venit. N-avea cum. Nu mai avea cu ce să zboare.

A rătăcit prin oraș, rușinat și trist. Cu îndrăzneală, a încercat să se urce pe scări, să ceară intrare, dar porțile erau bine păzite. Niciun pod, nicio scară nu ajungea până la fereastra ei. Și, pentru că n-avea nimic altceva, s-a apucat din nou de povești. Spunea trecătorilor că a cunoscut o prințesă și că aproape s-a însurat cu ea, că a zburat pe un cufăr prin nori. Unii râdeau, alții dădeau din cap: „Ei, basme!” Iar timpul a trecut.

În turn, prințesa a plâns. N-a auzit povestea făgăduită. Nunta s-a risipit ca fumul. Într-o altă zi, sultanul și sultana au închis ferestrele și au tras perdelele, ca să uite rușinea. Poate că prințesa încă se uită câteodată la cer, întrebându-se dacă va mai vedea vreodată un cufăr alunecând printre nori.

Cât despre băiat, el a învățat, în felul lui greu, că frumusețea fără grijă se topește, iar promisiunile sunt mai prețioase decât licărul unei seri. Poveștile lui au rămas frumoase, dar uneori, spuse cu prea multă laudă, nu l-au mai putut duce acolo unde conta cel mai mult.

Și așa se încheie întâmplarea cufărului zburător: cu râsete care s-au stins, cu o scânteie care a ars ce era mai de preț și cu o învățătură limpede pentru oricine ascultă. Ai grijă de darurile pe care le primești. Nu te lăsa furat de străluciri trecătoare. Și nu uita că o promisiune e o aripă: dacă o frângi, nu te mai poate purta.