Într-un sat mic, la o fereastră luminoasă, un croitor tinerel coasea harnic. O femeie trecea pe stradă strigând: „Dulceață bună, proaspătă!” Croitorașul își cumpără niște dulceață, își întinse dulceața pe pâine cu poftă, când – zum! – o mulțime de muște se adunară pe felia lui. „Așa nu!” zise el. Ridică o palmă zdravănă și… pac! Când numără, omorâse șapte dintr-o lovitură.

Mândru, își cususe pe cingătoare, cu litere mari: „ȘAPTE DINTR-O LOVITURĂ”. Apoi își puse acul la loc, își luă micul săculeț și porni în lume, gândindu-se: „Cine știe ce noroc mă așteaptă!”

După un drum bun, se întâlni cu un uriaș care se holbă la cingătoarea lui. „Șapte dintr-o lovitură? Hm! Oare șapte oameni?” mormăi uriașul. Croitorașul zâmbi misterios și nu-l contrazise. „Să vedem dacă ești tare”, zise uriașul, ridicând o piatră. „Poți s-o storci să dea apă?” Croitorașul luă din traistă o bucată de brânză moale, o strânse în pumn și, bineînțeles, curseră picături. „Uite, apa!” Uriașul rămase uimit.

„Hai să aruncăm cu pietre!” propuse uriașul. Aruncă una atât de sus, că abia se zări. Croitorașul scoase o vrăbiuță pe care o prinsese mai devreme, o azvârli în sus și pasărea zbură, dispărând. „Piatra mea nu mai coboară deloc”, spuse el liniștit. Uriașul începu să se scarpine în cap.

„Încarcă un copac!” tună uriașul, dezrădăcinând un stejar tânăr. Croitorașul zise: „Ridic eu trunchiul, tu ia doar crengile.” Și, pe nesimțite, se așeză pe trunchi ca pe un cal, lăsând greul uriașului. Uriașul gâfâi, dar nu îndrăzni să recunoască.

Seara, uriașul îl pofti în peștera lui. „Dormi aici, micuțule!” Dar uriașul avea alt gând: când croitorașul se culcă, uriașul ridică un ciocan uriaș și trânti în pat cât putu de tare. Ce nu știa el era că micul croitor se furișase într-un colț, sub o pătură groasă. Dimineața, când croitorașul apăru vioi, uriașul se albi la față. „Ce fel de făptură e asta, de nu pățește nimic?” își zise și o luă la sănătoasa, de-l părăsi curajul.

Croitorașul merse mai departe până ajunse la curtea unui rege. Văzând cingătoarea „ȘAPTE DINTR-O LOVITURĂ”, curtea se gândi că e un mare erou. Regele însă nu avea deplină încredere și îi spuse: „În pădure își fac de cap doi uriași. Dacă îi alungi, îți dau punga plină cu aur.” Croitorașul acceptă vesel: „Parcă pentru mine e făcut!”

Ajuns în pădure, urcă într-un copac înalt și începu să arunce pietre cu măiestrie, când spre unul, când spre celălalt uriaș. Fiecare crezu că l-a lovit celălalt. Se înfuriară, smulseră copaci și se izbiră unul pe altul până căzură amândoi la pământ, storși de puteri. Croitorașul coborî domol, le făcu o reverență adâncă celor doborâți și se duse la rege: „Gata, doarme liniștea în pădure.”

Regele, surprins, se gândi să mai încerce ceva. „Dacă ești cu adevărat viteaz”, zise, „adu-mi un inorog care pustiește livezile.” Croitorașul porni din nou. Nu trecu mult și zări inorogul alb, năpustindu-se asupra lui ca fulgerul. Croitorașul o zbughi în spatele unui stejar gros. Inorogul se izbi cu cornul atât de tare, că rămase înfipt în lemn. „Ei, frumosule”, îi șopti croitorașul, „stai un pic.” Îl legă bine cu o frânghie și îl duse la curte.

Regele se miră și mai tare, dar încă nu ceda. „Un ultim lucru”, spuse. „Prinde mistrețul sălbatic ce strică ogoarele.” Croitorașul luă o funie și porni spre pădure. Văzu mistrețul scoțând aburi pe rât și alergând furios. Croitorașul fugi drept către o capelă mică de piatră; deschise ușa și intră. Mistrețul, fără minte, intră după el. Atunci croitorașul sări pe fereastra îngustă, trânti ușa cea grea și… pac! Mistrețul rămase închis. Croitorașul îl aduse liniștit la palat.

„Nu mai am ce zice”, spuse regele, nevoit. „Ți-am promis. Îți dau mâna fiicei mele și jumătate din regat.” Se făcu o nuntă ca-n povești. Croitorașul cel Viteaz și prințesa dansară până târziu, iar poporul se bucură de pace.

Dar nu toți erau liniștiți. Unora nu le venea să creadă că un tinerel cu ac și ață era atât de puternic. Într-o noapte, prințesa îl auzi murmurând în somn: „Hei, băiete, termină tivul! Ai grijă la nasturi! Adu-mi acul subțire!” Dimineața alergă la tatăl ei: „Tată, soțul meu e… doar un croitor!” Regele, rușinat că a promis, puse la cale un plan. „La noapte”, porunci el, „mergeți o sută de soldați și luați-l pe furiș.”

Croitorașul, deși părea că doarme dus, avea urechile ciulite. Când pașii se apropiară de ușă, se ridică în pat și strigă cu o voce tunătoare: „Am doborât doi uriași, am prins un inorog și un mistreț, și șapte dintr-o lovitură! Credeți că mă înspăimântă o sută de oameni?” Soldații se priviră speriați. „Dacă face ce zice?” șopti unul. Și, pe vârfuri, se retraseră cu toții, fără zgomot.

De atunci, nimeni nu a mai îndrăznit să-l pună la încercare. Croitorașul cel Viteaz și prințesa au trăit cu minte și cumpătare, iar el a dovedit mereu că nu doar forța, ci și istețimea și curajul pot schimba lumea. Iar dacă cineva întreba de cingătoare, el râdea și zicea: „Adevărat e ce scrie – dar uneori, felul în care spui povestea e cel care deschide uși.”