A fost odată un rege care avea douăsprezece fiice, toate frumoase ca zorile. Seară de seară le încuia într-o cameră cu uși groase și zăvoare grele, iar dimineața le găsea cu pantofii tociți, de parcă ar fi dansat toată noaptea. Regele nu înțelegea cum era posibil și s-a întristat. Așa că a vestit în toată țara: „Cine va descoperi taina pantofilor tociți în trei nopți, va alege una dintre fiicele mele de soție și va deveni moștenitorul meu. Dar cine va încerca și nu va reuși în trei nopți… își va pierde viața.” Mulți prinți au încercat, dar în fiecare dimineață dormeau buștean și nu știau nimic, iar pedeapsa a fost pe măsură.

Într-o zi a venit în oraș un soldat sărac, care se întorcea din război. Era curajos, dar mai ales isteț. Auzind de provocarea regelui, s-a hotărât să încerce. Pe drum, în pădure, i-a ieșit înainte o bătrână cocoșată, cu ochi luminoși.

„Unde mergi, tinere?” l-a întrebat ea.

„La palat”, a spus soldatul. „Vreau să aflu taina prințeselor.”

Bătrâna a clătinat din cap. „Ai grijă. Fetele îți vor da un pahar cu vin ca să dormi adânc. Nu-l bea. Fă-te că bei și lasă-l să curgă. Ține și mantia asta. Când o pui pe umeri, devii nevăzut. Urmează-le fără teamă. Adu și dovezi: ceva din locul în care merg.”

Soldatul i-a mulțumit din inimă și a pornit la palat. Regele l-a primit, i-a spus din nou condițiile și l-a condus în încăperea din fața camerei prințeselor. Seara, cele douăsprezece fete, în rochii ușoare, au venit să-l salute. Cea mai mare i-a adus un pahar cu vin parfumat și i-a zâmbit. Soldatul și-a amintit sfatul bătrânei; a dus paharul la buze, dar a lăsat vinul să se prelingă pe căptușeala hainei lui. Apoi s-a lăsat pe pat și a sforăit… de formă.

Când s-a făcut miezul nopții, cea mai mare dintre prințese s-a ridicat tiptil și a bătut ușor în capătul patului. Deodată, în podea s-a deschis o trapă și s-au ivit trepte spre adânc. „Sunteți gata?” a șoptit ea. Fetele au râs încetișor și și-au încălțat pantofii strălucitori. „Sper să doarmă bine paznicul acesta”, a murmurat cea mică, privind spre soldat. El nu s-a mișcat deloc, așa că prințesele au coborât una câte una pe scara secretă.

Soldatul și-a aruncat pe umeri mantia. A devenit nevăzut și le-a urmat. Treptele duceau la o pădure neobișnuită, unde copacii aveau frunze de argint. Foșneau ca niște clopoței. Soldatul a rupt pe furiș o ramură; a trosnit ușor. „Ați auzit?” a întrebat cea mică. „E cineva!”

„Nimeni nu e,” a spus sora cea mare. „Doar ramurile au foșnit.” Au mers mai departe și au ajuns la o a doua pădure, cu frunze de aur, strălucitoare ca soarele. Soldatul a rupt și de aici o ramură. Apoi au trecut printr-o a treia pădure, unde frunzele scânteiau ca diamantele. Soldatul a rupt și de acolo o ramură pentru dovadă.

La marginea pădurii era un lac limpede. Pe mal așteptau douăsprezece bărci mici și în fiecare se afla câte un prinț, cu plete lucioase și haine de sărbătoare. Fetele s-au urcat în bărci. Soldatul a sărit, nevăzut, în barca celei mai mici. Prințul ei a tresărit: „Ciudat! Barca e mult mai grea ca aseară.” Fata a privit peste umăr, neliniștită, dar n-a văzut pe nimeni. Au vâslit până la un castel luminat, unde cânta muzica.

În sala mare, lămpile de cristal se învârteau, iar muzicanții cântau vesele. Prințesele au dansat, au râs și au băut din cupe de aur. Soldatul le-a urmat peste tot, atent să nu fie călcat pe picioare. Ca dovadă, a luat pe nesimțite o cupă de aur de pe o masă și a ascuns-o în haină. Au dansat până când pantofii s-au tocit, iar fetele au oftat: „E vremea să ne întoarcem.”

Au revenit pe același drum. Pe lac, prinții au vâslit, iar în pădurile de argint, aur și diamant foșnetele i-au însoțit. Sus, în camera lor, prințesele au pus pantofii uzați lângă pat și s-au culcat. Soldatul a ajuns înaintea lor în odaia lui, și-a dat jos mantia și s-a întins ca și cum ar fi dormit toată noaptea.

Dimineața, regele a privit pantofii tociți și a clătinat din cap. L-a întrebat pe soldat ce aflase. „Încă mai strâng dovezi, Măria Ta,” a spus el cu blândețe. „Voi vorbi mâine.” A doua noapte s-a petrecut la fel: vinul pe care nu l-a băut, scara secretă, pădurile scânteietoare, lacul cu bărci, sala cu muzică. Iar pantofii s-au tocit din nou.

A treia noapte, cea mai mică prințesă era foarte neliniștită. „Sunt sigură că ne urmărește cineva,” a șoptit. „Barca e grea, frunzele au trosnit, iar aerul parcă vibrează.”

„Sunt doar emoțiile tale,” a spus sora cea mare, dar a privit și ea în jur cu atenție. Totuși au dansat până spre ziuă, pentru că muzica era irezistibilă. Când s-au întors și au adormit, soldatul a știut că timpul secretului s-a încheiat.

Dimineața, regele l-a chemat. „Ei bine, ai aflat taina?”

Soldatul s-a înclinat. „Am aflat, Măria Ta. Prințesele coboară noaptea pe o scară ascunsă, trec prin trei păduri cu frunze de argint, aur și diamant, apoi iau bărci peste un lac, unde le așteaptă doisprezece prinți. Într-un castel strălucitor dansează până când pantofii li se tocesc. Iată dovezile: trei ramuri — de argint, de aur și de diamant — și o cupă de aur din sala lor.”

Regele a privit uimit ramurile și cupa. A chemat fiicele. Ele s-au uitat una la alta, au roșit și, văzând că secretele lor au fost descoperite, au spus adevărul. Regele a oftat, dar le-a îmbrățișat: „Ați greșit ascunzându-vă, dar taina s-a sfârșit.” A poruncit să se închidă trecerea din podea, iar nopțile la palat au redevenit liniștite.

Apoi i-a spus soldatului: „Ți-ai ținut cuvântul și ai fost chibzuit. Alege una dintre fiicele mele de soție.” Soldatul s-a uitat la fete și a zâmbit: „Nu mai sunt foarte tânăr, Măria Ta. O doresc pe cea mai mare.” Regele a fost mulțumit. S-au făcut nunți frumoase, iar în palat muzica s-a auzit la lumina zilei, nu în taină. Soldatul a devenit un ginere iubit și, mai târziu, un bun moștenitor al regelui. Iar prințesele au dansat în continuare, dar cu bucurie și fără secrete.

Și așa s-a sfârșit taina celor douăsprezece prințese dansatoare, cu adevărul spus, cu mintea isteață răsplătită și cu pașii de dans purtați la vedere.