A fost odată un rege care avea șase fii și o fiică mică, frumoasă ca zorii. După ce regina lor a murit, regele s-a recăsătorit. Noua regină era frumoasă, dar inima ei era rece și plină de invidie. Regele, temându-se că ea le-ar putea face rău băieților, i-a ascuns într-un castel tainic, adânc în pădure. Mergea la ei pe o potecă secretă pe care numai el o cunoștea.

Regina bănuia ceva. A urmărit pașii regelui, a ispitit un slujitor și, într-o zi, a aflat calea. A cusut în grabă șase cămăși albe, vrăjite cu răutate, și a așteptat. Când frații au ieșit din castel, ea le-a azvârlit cămășile peste umeri. Pe loc, băieții s-au prefăcut în lebede albe ca zăpada și au zburat departe, plutind spre orizont. Regina a râs rece, iar regele, când a aflat, era gata să se prăbușească de durere. Numai fetița lui, cea mai mică, îi mai rămăsese.

Fetița a crescut cu grija tatălui, dar n-a uitat niciodată. Într-o zi a prins curaj, a luat cu ea doar o mică pânză și un ac și a pornit în pădure, hotărâtă să-și caute frații. A mers și a mers, a întrebat vântul din frunzele copacilor, a vorbit cu izvorul care cânta printre pietre, dar nimeni nu știa. Într-o seară, lângă marginea unui lac, au apărut șase lebede. Au bătut din aripi, s-au rotit în jurul ei și, când soarele a atins codrul cu ultima rază, lebedele s-au preschimbat în șase tineri. Erau frații ei.

Sora a alergat la ei cu lacrimi în ochi. „Nu plânge”, i-a spus fratele cel mare, mângâindu-i părul. „Vrajă grea ne apasă. Ziua suntem lebede, iar noaptea, pentru scurt timp, redevenim oameni. Putem scăpa numai dacă tu, sora noastră, vei tăcea și nu vei râde șase ani întregi și în acest timp vei coase șase cămăși din flori de stea. Când vor fi gata, să le arunci peste noi, iar vraja se va sfărâma.”

Fetița a privit cerul, unde pâlpâiau deja primele stele, și a dat din cap. Nu avea de gând să renunțe. Frații au împletit din crengi un coș mare, au așezat-o cu grijă înăuntru și, sub aripi albe, au zburat cu ea până pe o insulă din mijlocul lacului. Acolo au ascuns-o într-un copac scorburos, cald ca o cameră mică, și i-au arătat unde cresc florile de stea – mici și luminoase, ca niște steluțe căzute pe pajiște.

Din acea zi, fata a tăcut. Culegea flori de stea dimineața, le usca la soare, le împletea în fire fine și coasea, coasea fără odihnă. Seara, când frații redeveneau oameni pentru puțin timp, se așezau lângă ea, o vegheau și îi zâmbeau fără cuvinte. Când se apropia câte o barcă pe lac, fata își ascundea munca și tăcea, ca o umbră de trestie.

Într-o zi, un rege tânăr a venit la vânătoare în apropierea lacului. A zărit întâmplător insula și, pe ea, o fată tăcută, aplecată asupra acului. S-a minunat de frumusețea ei și de liniștea ei. A trecut cu barca, a întrebat cine este, de unde vine, dar fata a rămas tăcută, numai ochii îi spuneau că are un rost. Regele a simțit că este bună și curajoasă. „Vrei să vii cu mine?” a întrebat-o. Fata a încuviințat. Nu putea vorbi, dar inima îi spunea că drumul acesta o va duce până la capătul încercării.

Au ajuns la palat, iar regele a luat-o de soție, chiar dacă ea nu scotea o vorbă. Curtea s-a mirat, dar regele și-a protejat regina tăcută. În nopțile liniștite, regina coasea mai departe cămășile din flori de stea, ascunsă de ochii tuturor. Anii au trecut. Au venit și bucurii: regina a născut un băiețel. Apoi, încă unul. Iar peste vreme, o fetiță cu ochi luminoși. Dar în palat locuia și o femeie rea, mama regelui, care nu o iubea pe regina tăcută. Voia s-o alunge.

De fiecare dată când regina năștea, femeia cea rea fura copilul în miez de noapte și îl ascundea. A doua zi, îi șoptea regelui vorbe veninoase: „Soția ta a făcut rău copilului. Nu vezi că a dispărut? Cine altcineva e de vină?” Regele își iubea soția și refuza să creadă, dar supușii murmurau, iar tăcerea reginei părea, pentru cei neștiutori, o mărturie grea.

Au trecut aproape șase ani. Regina mai avea puțin de cusut la ultima cămașă – o mânecă neterminată. Atunci, îndemnată de mulțimea speriată și de vorbe rele, femeia cea rea a cerut ca regina să fie judecată. „De nu va dovedi că e nevinovată, să fie arsă pe rug!”, strigau unii. Regele era sfâșiat între iubire și lege, dar regina, neputând rosti încă adevărul, a fost dusă în fața poporului, în ziua hotărâtă.

Chiar când flăcările urmau să fie aprinse, s-a auzit peste cetate un foșnet mare de aripi. Pe cer au apărut șase lebede albe. Regina a scos din sân cămășile din flori de stea – cinci întregi și una cu o singură mânecă – și le-a aruncat, rând pe rând, peste lebede. Când cămașa atingea o aripă, o lebădă se schimba într-un tânăr, până când cinci frați au stat înaintea tuturor, iar al șaselea a rămas cu o aripă în loc de un braț, fiindcă mâneca lipsea.

Atunci vraja s-a sfărâmat, iar tăcerea s-a rupt ca o coajă subțire. Regina a putut vorbi. Le-a povestit tuturor despre frații ei, despre legământul celor șase ani, despre cămășile cusute din flori de stea. Și, cu glas sigur, a spus unde sunt ascunși copiii ei. Trimiși în grabă, oamenii regelui i-au găsit teferi, ascunși într-o cameră tainică, așa cum spusese regina. Femeia cea rea a fost prinsă și și-a primit pedeapsa după lege pentru faptele ei.

Regele și-a cuprins soția și a crezut-o din tot sufletul. Bucuria s-a revărsat peste palat. Frații și sora s-au îmbrățișat îndelung, iar poporul a strigat de fericire. Fratele cu aripa în loc de braț zâmbea: „O să mă descurc”, a spus el. „Ai făcut tot ce se putea.”

Și astfel, după ani de tăcere și trudă, dragostea și răbdarea au învins. Cei șase frați au rămas la palat cât au dorit, copiii s-au jucat din nou la soare, iar regina, care tăcuse atâta vreme, a umplut casa cu povești și cântece. Iar dacă treci vreodată pe lângă un lac și vezi o lebădă, gândește-te la o soră curajoasă, care a cusut din flori de stea până când vraja s-a frânt.