A fost odată un câine credincios care trăia la un om sărac. Iarna era lungă, mâncarea puțină, iar omul a început să se încrunte la câinele său. „Nu te mai pot hrăni”, ofta el. Unii spuneau chiar că voia să scape de bietul animal. Câinele, simțind primejdia și foamea, a plecat din curte cu coada între picioare, hotărât să-și caute norocul.

Pe drum, pe o crenguță, l-a zărit o vrabie ageră. „Unde te duci, frate câine?”, a ciripit ea. „Mi-e foame și nu mai am casă”, a mormăit câinele. „Atunci vino cu mine”, a zis vrabia, „te ajut eu să mănânci și să bei.”

Au intrat în oraș. Vrabia a zburat la fereastra unui măcelar. Cu ciocul ei iute a împins o bucată de carne de pe tejghea, iar câinele a prins-o în gură. „Mănâncă, prietene!” Câinele a mâncat până s-a mai întremat. Apoi, vrabia l-a dus la brutar: a bătut cu aripa în pâini, până când una a căzut jos, iar câinele a primit și pâine bună.

„Și de băut?”, a întrebat câinele. Vrabia a zburat la o cârciumă și a ciugulit dopul unui butoi, făcând o gaură mică, mică. A curs puțin vin, iar câinele a lins doar cât să-și potolească setea. „Gata”, a zis vrabia, „acum ești sătul; haide să plecăm, până nu ne prinde cineva.”

Au ieșit din oraș și au mers pe șosea. Soarele îi dezmierda, iar câinele s-a culcat puțin lângă marginea drumului. „Ai grijă”, a ciripit vrabia, „ține-te lipit de șanț!” Tocmai atunci venea o căruță trasă de doi cai, iar pe capră stătea un țăran grăbit.

„Om bun”, a strigat vrabia, „încetinește! E un câine pe margine!” Dar țăranul a râs: „Ia-l din drum, păsărică, că nu-mi pasă!” A trântit biciul, caii au pornit tare, iar roata a trecut peste câine. Bietul animal nu s-a mai ridicat. Vrabia s-a uitat la prietenul ei și inima i s-a strâns. „Ai omorât câinele meu”, a zis ea, „și nu ți-a păsat. Să știi că nu scapi nepedepsit.”

Țăranul a mârâit: „Ce-mi poate face o vrabie?” și a pornit mai departe cu două butoaie de vin în căruță. Vrabia a zburat după el, s-a așezat pe un butoi și a ciugulit dopul. Vinul a început să picure, apoi să curgă, șiroind pe drum. „Hei! Dă-te jos!”, a strigat omul, apucând securea. A izbit, dar n-a nimerit pasărea. În schimb, a spart singur butoiul. S-a înfuriat și mai tare, a lovit și în celălalt, și și-a vărsat tot vinul pe pământ.

„Ți-ai pierdut vinul”, a ciripit vrabia, „acum să vedem caii.” S-a așezat pe capul calului din stânga. Țăranul, orbit de furie, a ridicat securea s-o lovească. Vrabia a zburat la timp, iar tăișul a coborât peste frumosul cal, care s-a prăbușit. Omul a scos un urlet. Vrabia s-a așezat pe celălalt cal, și iarăși, omul a lovit prost, doborându-și și al doilea cal. Căruța s-a răsturnat, iar țăranul a rămas pe jos, transpirat și cu pumnii strânși.

„Încă nu s-a sfârșit”, i-a spus vrabia, planând în cerc deasupra lui. Țăranul a luat securea în spinare și, mergând pe jos, s-a întors acasă. „Nevastă! Aduce-mi repede securea cea bună! Trebuie să ucid o vrabie blestemată!” Femeia s-a speriat de chipul lui. Vrabia stătea chiar pe ușa casei. Țăranul a zvârlit securea – pac! – a spart ușa. Vrabia s-a mutat pe cuptor. „Pac!”, a lovit din nou; a dărâmat oala cu mâncare și a spart cuptorul. Vrabia pe dulap. „Pac!” – cioburi și scânduri. Vrabia pe pat. „Pac!” – pene în toată odaia.

„Omule, te risipești!” a plâns femeia. „Lasă pasărea asta!” Dar țăranul era negru de mânie. Vrabia a trecut pe grinda casei. Cu o lovitură năprasnică, bărbatul a crăpat grinda, încât toată casa a trosnit. „Destul!”, a râs vrabia. „Nu mai ai vin, nu mai ai cai, ți-ai stricat casa. Ți-ai câștigat singur necazurile.”

„O să te înghit!” a răcnit țăranul. A trântit securea, a întins mâna, și, cu un noroc rău, a prins vrabia. A deschis gura și a înghițit-o întreagă. „Gata!”, a strigat, bătându-se cu palma pe piept. Dar vrabia, vie și întreagă, și-a vârât capul afară dintre dinții lui și a ciripit limpede: „Ciu-cirip! Aici sunt!”

„Adu-mi securea și izbește pasărea!”, i-a poruncit el nevestei. Femeia tremura. A ridicat securea, țintind micuța vrabie care-i scotea capul din gura soțului. Dar cum lovești o vrabie fără să lovești și ce-o poartă? Lovitura a fost grea și rătăcită. S-a prăvălit țăranul, iar casa a amuțit. În clipa aceea, vrabia a zburat afară, nevătămată.

Vrabia a stat o clipă pe gard, s-a uitat înapoi și a ciripit încet: „Câine drag, te-am răzbunat.” Apoi a zburat spre lumina serii.

Și astfel s-a dus vestea că cine este crud cu cei slabi își sapă singur groapa, iar cine își pierde cumpătul își face singur paguba. Iar pentru prietenie adevărată, și o pasăre mică se poate face mare.