A fost odată un rege vesel, cu o prințesă zâmbitoare. La curtea lor s-au adunat trei săritori grozavi: un purice minuscul, o lăcustă verde și o broască țopăitoare.

Regele a spus: „Cine sare cel mai sus va primi un premiu mare… mâna prințesei!” Toți curtenii au făcut ochii mari. Puricele și-a aranjat haina invizibilă, lăcusta și-a lustruit aripile, iar broasca și-a umezit buzele la fântână.

„Eu sar până la nori!”, a țipat puricele. „Eu sar cu grație, ca la curte!”, a cântat lăcusta. Broasca nu a spus nimic. Doar a clipit spre prințesă.

Mai întâi a sărit puricele. A strâns din picioarele lui mici-mici și… hop! A zburat atât de sus, încât nimeni nu l-a văzut. „A sărit? N-a sărit?” au șoptit curtenii. Regele și-a scuturat coroana: „Dacă nu se vede, e ca și cum n-ar fi fost!” Puricele a fost tare supărat: el știa că a atins tavanul!

A venit rândul lăcustei. S-a înclinat frumos spre regină și… țup! a aterizat chiar pe mâneca reginei. „Ce maniere alese!”, au aplaudat curtenii. „Se vede că iubește familia regală!” Lăcusta a făcut o reverență și s-a umflat de mândrie.

Apoi a rămas broasca. A privit o clipă chipul prințesei. Și, fără gălăgie, fără lăudăroșenie, a strâns picioarele… ȚOP! A zburat drept, curajos, și a aterizat ușor, chiar în poala prințesei. Prințesa a scos un mic țipăt, apoi a râs cu gura până la urechi. „Ce săritură isteață!”

Regele s-a ridicat și a bătut din palme. „Asta da săritură! Nu doar înalt, ci acolo unde trebuie. Să sari în poala prințesei înseamnă să sari chiar în inima ei.” Și astfel a hotărât: broasca țopăitoare a câștigat.

Puricele s-a supărat tare. „Eu am sărit cel mai sus! Doar că ochii voștri nu-s destul de ageri!” Și, bombănind, s-a dus la farmacie, unde a fost angajat să ajute la lucruri mărunte, căci era sprinten și ușurel.

Lăcusta, bucuroasă de aplauze, a primit o panglică verde de la curte. „Sunt o lăcustă cu bune maniere!”, a spus ea și a rămas pe lângă palat, să cânte în serile liniștite.

Iar broasca țopăitoare? Ea s-a căsătorit cu prințesa. A trăit la palat, dar, din când în când, ieșea la iaz să mai facă o săritură și să-și aducă aminte de concurs.

De atunci, toți au învățat ceva: nu e de ajuns să sari „cel mai sus”. Mai important e să sari cu cap, cu inimă și la locul potrivit.