Într-o pădure răcoroasă, un brăduț mic își ridica vârfulețul spre cer. Era înconjurat de copaci înalți care foșneau frumos în vânt, iar păsările cântau în fiecare dimineață. Soarele îl mângâia, ploaia îl uda, iar iepurii săltau jucăuși peste el. Dar brăduțul nu se bucura. „Aș vrea să cresc repede! Aș vrea să fiu înalt, ca ceilalți”, suspina el. Când iepurii îi săreau peste vârf, se simțea mic și umilit.

Copacii bătrâni îi spuneau cu glas blând: „Nu te grăbi, micuțule. Bucură-te de razele soarelui, de ploaie și de păsări. Toate vin la vremea lor.” Dar brăduțul dorea altceva. Visa la ziua când va fi mare și toată lumea îl va privi cu admirație.

Într-o iarnă, au venit în pădure tăietorii de lemne. Au doborât brazi falnici, i-au legat pe sănii și i-au dus departe, pe drumul alb. Brăduțul se uita cu ochii plini de dor: „Unde merg ei? Ce noroc au!” Primăvara, rândunelele au povestit despre mare și despre catargele nalte ale corăbiilor, făcute din trunchiuri puternice. Mai târziu, vrăbiile din oraș au ciripit despre ceva și mai minunat: „În casele oamenilor, brazii sunt duși de Crăciun. Sunt împodobiți cu lumânări, mere roșii, nuci aurii și jucării. Copiii dansează în jurul lor, iar bradul e rege pentru o seară!”

Auzind asta, brăduțul ardea de nerăbdare. „Asta îmi doresc! Să fiu brad de Crăciun!” Nu-l mai interesau soarele, vântul ori iepurii. Doar aștepta, an după an, să crească și să fie ales.

A venit o iarnă grea, cu zăpadă scârțâitoare. Brăduțul crescuse. Tăietorii au venit din nou, de data aceasta căutând brazi potriviți pentru Crăciun. Toporul a strălucit în lumina palidă, și, într-o clipă, brăduțul a fost doborât. A simțit o durere scurtă și un fior straniu: pleca de acasă. L-au legat cu grijă, l-au dus pe sanie în oraș și l-au așezat într-un salon mare, cald și luminat.

Acolo, o doamnă și slujitorii l-au ridicat într-un suport cu nisip. I-au atârnat panglici colorate, mere lucitoare, nuci poleite, jucării mici și coșulețe cu dulciuri. În vârf i-au pus o stea aurie. Când s-a lăsat seara, toate lumânările de pe ramuri au fost aprinse. Bradul a tresărit: flăcările pâlpâiau aproape, dar nu-l ardeau. Ușile s-au deschis larg, iar copiii au intrat alergând. „Ce brad frumos!” Au cântat, au dansat, au râs. Apoi au început să ia darurile. Ramurile s-au ușurat, panglicile au dispărut, iar bradul a rămas cu steaua lui și cu lumânările stinse.

Când jocul s-a liniștit, un unchi a spus o poveste, iar bradul a ascultat fermecat, mai ales un basm despre Klumpe-Dumpe, care a căzut și totuși a avut noroc în felul lui. „Mâine sigur va fi iar la fel”, și-a spus bradul fericit. Dar a doua zi nu a mai fost muzică și dans. Slujitorii l-au luat și l-au dus în pod, într-un colț întunecat. „Poate mă păstrează pentru o altă sărbătoare”, s-a încurajat el. A așteptat. A așteptat mult.

Într-o noapte liniștită, niște șoricei au ieșit din crăpături. „Cine ești?” au șoptit. „Sunt un brad. Am fost împodobit cu lumini și daruri!” „Spune-ne o poveste”, au zis șoriceii, foindu-se aproape de el. Bradul le-a povestit atunci despre pădure, despre soarele care strălucește printre ace, despre vântul care cântă, despre iepurii care sar peste vârful tânăr. Ochii mărunți au strălucit. A venit și un șobolan mare. „Ai povești cu cămări, slănină și brânză?” „Nu”, a oftat bradul. „Atunci nu mă interesează”, a mârâit șobolanul și a plecat. Șoriceii, însă, l-au rugat să mai spună o dată povestea. Bradul le-a spus din nou, și încă o dată, adăugând și basmul despre Klumpe-Dumpe, așa cum îl ținea minte. Povestind, parcă se încălzea și el, deși era tot în întuneric.

Iarna a trecut. Într-o dimineață de primăvară, ușa podului s-a deschis. Slujitorii au tras bradul afară. „În sfârșit!” a gândit el, simțind iar lumina pe ace. Dar acele îi erau uscate și galbene. L-au dus în curte și l-au sprijinit lângă un perete, lângă niște urzici. Aerul era plin de triluri, iar grădina zumzăia de viață. Copiii s-au jucat pe lângă el. Unul i-a smuls steaua din vârf și a spart-o. Altul a tras de un fir auriu, iar acesta s-a rupt. Bradul s-a uitat în jur: totul era nou și frumos, dar pentru el trecuse vremea. Ar fi dat orice să fie iar în pădure, mic, verde și nevătămat.

Într-o dimineață, omul gospodăriei a apărut cu un fierăstrău. „Bradul ăsta nu mai folosește la nimic”, a spus. L-a tăiat în bucăți și le-a pus în sobă. Când flăcările au cuprins lemnul, bradul a trosnit lung, ca un oftat. Și, pe măsură ce trosnea, își amintea: zăpezile liniștite, stelele de deasupra pădurii, cântecul vântului, râsul copiilor, noaptea aceea cu lumânări, când fusese rege pentru o clipă. Apoi flăcările au coborât, s-au stins, iar din brad a rămas doar cenușă fină. Au măturat-o și au aruncat-o în grădină, unde vântul a purtat-o ușor, ca pe un ultim salut.

Așa s-a sfârșit povestea bradului care a visat mereu la ziua de mâine și a uitat să se bucure de ziua de azi. Ce păcat că a înțeles prea târziu cât de frumoasă fusese viața lui în pădure, chiar și atunci când iepurii îi săreau peste vârf!