Într-un oraș liniștit, la colțul unei piețe, stătea de mulți ani o lampă de stradă. Era modestă, cu sticlă groasă și un pic zgâriată, dar își făcuse datoria în fiecare seară. Văzuse pași grăbiți și pași domoli, copii care alergau râzând, soldați care se întorceau acasă, oameni cu gânduri grele și oameni cu inimi ușoare. Câte secrete se șoptiseră sub ea! Lampa nu judeca pe nimeni; doar își ținea flacăra dreaptă și lumina drumul.

Într-o zi, primăria a hotărât că lampa era prea bătrână. Pe stâlp s-a prins o hârtie: „Ultima seară de serviciu.” A doua zi urma să fie înlocuită de o lampă nouă. Când a citit vestea, bătrâna lampă a tremurat ușor. „Ce va fi cu mine?”, se întrebă. Nu voia să fie aruncată. Își dorea, ca și până atunci, să fie de folos cuiva.

Seara, lampagiul a venit cu scara lui. O știa de ani buni pe lampă și o îngrijise cu răbdare. I-a șters sticla cu o cârpă curată, i-a îndreptat fitilul, i-a dat un strop de ulei în plus, ca un mic răsfăț. „E ultima ta noapte în piață, prietena mea,” a spus el încet. „Ai luminat mulți ani. Voi vorbi mâine să te pot lua acasă. Nu meriți să ajungi la fier vechi.” Lampa a clipit cu o flacără caldă. N-ar fi crezut vreodată că o propoziție atât de simplă o va face să se simtă atât de ușoară.

Noaptea s-a lăsat. Vântul a foșnit pe la colțuri, ploaia a bătut în sticlă, stelele s-au ivit după nori. „Te-am zgâlțâit de atâtea ori,” a șoptit Vântul. „Și totuși n-ai căzut.” „Te-am spălat de nenumărate ori,” a murmurat Ploaia, „și te-am lăsat iar limpede.” Chiar și Luna, ridicându-se dintre acoperișuri, păru să spună: „Ne-am împărțit lumina atâtea nopți. Ai fost credincioasă.” Lampa asculta emoționată. Nu se simțise niciodată atât de văzută.

În acea noapte, lampa și-a amintit o poveste auzită demult: se zicea că, dacă o lampă bătrână primește în uleiul ei o picătură de ceară din lumânarea unui om cu adevărat fericit și drept, primește un dar neobișnuit: lumina ei poate trezi în oameni amintiri bune, uitate, și le poate arăta, ca pe niște imagini, ceea ce au iubit odinioară. Lampa a visat la asta. „Dacă aș putea ajuta pe cineva să-și amintească un cântec, o promisiune, un nume! Dacă un bătrân și-ar aminti povestea lui preferată, un copil și-ar aminti poezia de la școală, iar un om grăbit și-ar aminti să spună ‘Mulțumesc’... ce fericire ar fi!”

La unsprezece fix, lampagiul s-a întors. A privit lung flacăra care tremura. „Noapte bună,” a șoptit. A pus stingătorul peste fitil. A fost o stingere blândă, ca o închidere de ochi. În întuneric, lampa a simțit pentru o clipă că ar plânge, dacă ar fi putut. Dar nu era decât o lampă: știa să lumineze și să tacă.

Dimineața, au venit oamenii cu scara și cu lampa cea nouă. Bătrâna lampă a fost coborâtă cu grijă. Lampagiul, cu pălăria în mână, a spus cuvinte calde despre ea. I s-a dat voie să o ducă acasă. „Nu-ți promit piața întreagă,” i-a spus el lămpii, „dar îți promit o fereastră și oameni care te prețuiesc.” Soția lui a șters iar sticla, i-a legat o panglică subțire pe gât și i-a ales un loc în fereastra mică a podului. De acolo, lampa vedea acoperișuri, hornuri și o bucățică de cer.

Erau oameni sărmani. Aveau puțin ulei. În multe seri, lampa stătea tăcută, ca o amintire. Dar în unele seri, când vântul urla și iarna picta geamul cu flori de gheață și ferigi, lampagiul găsea o picătură de ulei. Atunci o aprindea. Lumina se răsfrângea prin sticlă și făcea ca desenele de gheață să pară grădini, castele, lacuri și drumuri albe. Soții stăteau alături, ținându-se de mâini, și priveau mult, mult timp. „Uite,” spunea femeia, „parcă mergem la plimbare.” „Da,” răspundea bărbatul, „și nu ne dor picioarele.” Lampa strălucea, mulțumită. Poate nu lumina o piață, dar lumina o inimă lângă alta.

În podul de alături trăia un student. Și el fusese cândva copilul care învățase să citească pe sub strălucirea lămpii din piață. Acum, când o văzu în fereastra lampagiului, zâmbi. Bătu la ușă, intră cu sfială și spuse: „Această lampă mi-a fost prietenă. Am învățat poezii sub ea. Aș vrea să vă dau din uleiul meu, când am, ca să o aprindeți din când în când.” De atunci, din când în când, studentul aducea o sticluță mică. Uneori stătea cu cei doi bătrâni și le citea cu voce tare. Lampa îi lumina chipurile, literele, harta veche a orașului. Când studentul pleca, lampa avea impresia că a primit chiar atunci o picătură de fericire – nu dintr-o lumânare magică, ci din bunătatea unui om tânăr.

Povestea cu picătura de ceară din lumânarea unui om cu adevărat fericit nu s-a împlinit niciodată pentru lampă. Și totuși, de fiecare dată când lumina se aprindea, parcă cineva își amintea ceva bun: o melodie din copilărie, o replică dintr-o piesă, un miros de pâine caldă. „Poate că darul acesta vine din inimile oamenilor,” gândi lampa, „iar eu doar îl scot la iveală.”

Timpul a curs mai departe. Lampa a rămas la fereastră, martoră tăcută la zăpezi și primăveri. Oameni treceau pe stradă și ridicau capul când vedeau pătratul cald de lumină din pod. Unii zâmbeau fără să știe de ce. Într-o seară, lampagiul a mângâiat stâlpul lămpii, ca pe umărul unui prieten. „Nu toți putem lumina o piață întreagă,” i-a șoptit. „Dar dacă aprinzi o singură cameră și o ții caldă, este destul.” Lampa a clipit iar. Era de acord.

Așa a trăit bătrâna lampă de stradă: fără laude, fără mulțimi, dar cu o lumină care făcea bine. Iar cine a trecut pe lângă fereastra aceea, într-o seară cu ninsoare și cu desene de gheață, a văzut cum o lumină mică poate face lumea mai mare. Iar asta, lampa o știa: fidelitatea și bunătatea strălucesc chiar și atunci când flacăra e mică.