Era odată un soldat care se întorcea obosit de la război. Pe un drum prăfuit, la umbra unui copac bătrân și scorburos, i-a ieșit în cale o babă ciudată, cu nasul ascuțit și o voce șoptită.

„Bună, soldat viteaz”, i-a zis ea. „Vezi copacul acesta? E gol pe dinăuntru. Dacă te strecori pe trunchi, ajungi într-o lume cu trei încăperi pline de bani. Tot ce-ți cer este să-mi aduci un amnar vechi de-acolo.”

Baba i-a dat un șorț cu carouri albastre. „Pune câinii pe șorț și nu-ți vor face rău”, l-a învățat. Apoi i-a arătat cum să deschidă trapa din rădăcina copacului și să coboare pe o scară lungă, lungă.

Soldatul a coborât și a nimerit într-o cameră luminată slab. Acolo, pe o ladă plină cu bani de cupru, ședea un câine cu ochi cât farfuriile de ceai. Câinele l-a privit, iar soldatul, fără frică, l-a luat ușurel și l-a așezat pe șorț, așa cum îl învățase baba. Și-a umplut buzunarele cu monede, dar, curios, a deschis ușa spre a doua cameră.

În a doua încăpere era un câine cu ochi cât roțile de moară, păzind o ladă cu bani de argint. Șorțul l-a scăpat iar din încurcătură. Soldatul a înlocuit cuprul cu argint. Apoi a intrat în a treia cameră, unde un câine cu ochi cât Turnul Rotund din Copenhaga stătea pe o ladă cu aur. L-a ridicat și pe acela pe șorț și și-a îndesat aur în buzunare, în cizme, ba chiar și în chipiu!

Gata să plece, soldatul și-a amintit de amnar. L-a găsit într-un colț întunecat, plin de praf. Când a urcat la bătrână cu buzunarele grele și cu amnarul în mână, ea i-a poruncit aspru: „Dă-mi amnarul!”

„Desigur”, a zis soldatul, „dar la ce-ți folosește?” Bătrâna s-a încruntat: „Nu-i treaba ta!” Atunci soldatul s-a înfuriat; a scos sabia și—fără vorbe mari—i-a tăiat capul babei. Nu era un om rău, dar simțea că e ceva primejdios la mijloc. A băgat amnarul la el și a plecat spre oraș.

În oraș s-a îmbrăcat frumos, a mâncat pe săturate la cel mai bun han și a împărțit bani celor sărmani, fiindcă era cu inimă darnică. Curând a auzit o poveste: în palat trăia o prințesă pe care nimeni n-o putea vedea. Regina o ținea închisă într-un castel de cupru, din pricina unei prorociri că se va mărita cu un soldat.

Timpul a trecut, iar bănuții s-au dus. Soldatul s-a trezit, într-o seară, cu buzunarele goale și candela stinsă. „Mi-ar trebui o lumină”, a mormăit. A scos amnarul să aprindă o lumânare. Cum a lovit cremenea o dată—pac!—a apărut, dintr-odată, câinele cu ochi cât farfuriile de ceai. „Ce poruncești, stăpâne?” a întrebat. Soldatul s-a holbat. „Vreau bani!” Câinele a dispărut și s-a întors cu o pungă doldora.

A doua oară când a lovit amnarul, a venit câinele cu ochi cât roțile de moară, iar a treia oară—cel cu ochi cât Turnul Rotund. Ori de câte ori avea nevoie de bani, el lovea amnarul și vreun câine sosea, gata să-l slujească.

Într-o noapte, soldatul a șoptit: „Mi-ar plăcea s-o văd pe prințesă.” A lovit amnarul. Câinele cel mic a venit și, într-o clipă, a adus-o pe prințesă adormită în odaia lui. Ea era nespus de frumoasă. Soldatul a privit-o uimit, i-a așezat cu grijă o pernă sub cap și i-a sărutat ușor fruntea. Înainte de zori, câinele a dus-o înapoi.

Dimineața, prințesa i-a spus reginei: „Am visat că eram într-un oraș și un soldat mă privea.” Regina s-a încruntat. „Nu era un vis.” Seara, a poruncit unei slujnice să urmărească. Când câinele a venit iar și a luat prințesa, slujnica a marcat ușa casei soldatului cu cretă. Dar câinele a văzut și, hâtru, a luat o bucată de cretă și a desenat același semn pe toate ușile orașului. Dimineața, regina și oamenii ei n-au mai știut ce casă să caute.

A doua noapte, regina a copt alt plan: i-a cusut prințesei un săculeț mic de hrișcă la brâu, cu o găurică, ca să curgă boabele și să lase o dâră până la casa vinovatului. Câinele a venit, a dus prințesa la soldat, iar boabele au ținut drumul minte. De aceea, dimineața, gărzile au bătut la ușa soldatului. El n-a mai apucat să-și caute amnarul. L-au arestat și l-au dus la judecată, iar judecătorii au hotărât să-l spânzure.

În ziua execuției, soldatul s-a uitat după prieteni, dar nimeni nu-și amintea de generozitatea lui de altădată. Atunci a făcut semn unui băiețandru care vindea mere. „Ia o monedă și aleargă la hanul cutare. Spune slujnicei că vreau amnarul meu, cel uitat în sertar.” Băiatul s-a întors în goană, ascunzând amnarul sub șorț.

Soldatul a fost dus la eșafod. „Vreau doar să-mi aprind o lumânare, pentru ultima oară”, a cerut. Când a lovit amnarul o dată—pac!—a apărut câinele cu ochi cât farfuriile. A lovit a doua oară—pac!—a venit și câinele cu ochi cât roțile. A lovit a treia oară—pac!—a sărit cel cu ochi cât Turnul Rotund.

„Scăpați-mă!” a strigat soldatul. Atunci câinii au început a sări. Unul l-a apucat pe judecător și l-a aruncat în sus de s-a învârtit în aer ca o morișcă. Altul i-a izgonit pe consilieri, iar cel mai mare i-a ridicat pe rege și pe regină atât de sus, încât nu s-au mai întors. Mulțimea a amuțit, apoi a izbucnit în urale: „Soldatul să fie regele nostru! Și prințesa—regina!”

Prințesa l-a privit pe soldat și și-a amintit de băiatul bun care îi așezase o pernă și nu-i făcuse niciun rău. N-au trecut multe zile și s-au căsătorit, cu clopote, flori și veselie. Câinii au stat la masă, cu lăbuțele pe scaune, iar amnarul a fost pus la loc sigur, să nu fie folosit decât pentru lumină și pentru dreptate.

Iar soldatul a domnit cu înțelepciune, amintindu-și mereu că banii și puterea sunt bune doar când le folosești cu inimă curată. Iar dacă treci pe lângă un copac scorburos, ascultă: poate că foșnetul frunzelor îți spune o poveste despre curaj, noroc și un amnar vechi.