Vulpea și corbul

Într-o dimineață caldă și luminoasă, un corb negru și lucios a găsit o bucată mare de brânză lângă o fermă. „Ce noroc!”, s-a gândit corbul. A prins brânza cu ciocul și a zburat sus, sus, până pe o creangă groasă a unui stejar. Acolo era în siguranță. Vântul adia ușor, frunzele foșneau, iar corbul abia aștepta să guste din bunătate.

Pe poteca de sub copac mergea o vulpe roșcată. Era flămândă și isteață. Când a ridicat privirea, a zărit corbul. A mai mirosit o dată aerul și… mmm! A simțit mirosul brânzei. Ochii vulpii au strălucit. „Ce aș vrea brânza aceea!”, a spus ea în șoaptă. „Dar cum să o iau?”

Vulpea s-a apropiat cu pași încet-încet, a ridicat capul și i-a zâmbit corbului. „Bună, frumoasă pasăre!”, a zis ea dulce. „Ce pene strălucitoare ai! Parcă-s lustruite cu soare. N-am mai văzut un corb atât de elegant.”

Corbul a clipit din ochi. Îi plăcea să audă că este frumos. Și-a întins aripile mândru, dar a ținut brânza bine, bine în cioc. Vulpea a continuat cu glas politicos: „Sunt sigură că, pe lângă pene minunate, ai și o voce splendidă. Dacă ai cânta, cred că toate păsările ar tăcea să te asculte. Oare e adevărat?”

Corbul s-a bucurat și mai tare. „Să cânt? Da, desigur! Le arăt tuturor cât de frumos cânt!” Dar brânza era încă în cioc. Vulpea a dat din coadă și a oftat adânc: „Of, ce păcat… Poate m-am înșelat. Poate vocea ta nu e chiar atât de frumoasă…”

Atunci corbul a vrut neapărat să dovedească ce glas are. A deschis larg ciocul și a strigat: „Craaa! Craaa!” Chiar în acea clipă, brânza a căzut drept din cioc, jos pe iarbă.

„Pac!” Vulpea a prins brânza repede-repede. A privit spre corb și a zis: „Mulțumesc, doamnă Corb! Pene ai, glas ai, dar dacă ai fi avut și puțină grijă, nu ai fi lăsat brânza să cadă. Data viitoare, nu crede orice vorbă dulce.” Apoi vulpea a mâncat brânza bucățică cu bucățică și s-a îndepărtat mulțumită.

Corbul a rămas pe creangă, rușinat și supărat pe sine. Aripile nu i-au mai părut atât de lucioase, iar glasul nu i s-a mai părut atât de grozav. „Of”, s-a gândit el, „am fost păcălit de laude. Data viitoare voi fi mai atent. Nu voi deschide ciocul pentru laude, ci doar când e cu adevărat bine.”

De atunci, corbul a învățat să nu se lase prins în plasa vorbelor frumoase spuse doar ca să i se ia ceva. A rămas tot frumos și tot corb curajos, dar și mai înțelept.

Morala: Nu te lăsa păcălit de laudele celor care vor doar să-ți ia ce ai.