Era o zi caldă în pădure. Un urs mare, cu blana cafenie și nasul lucios, se plimba încet, foșnind frunzele. Dintr-odată, a simțit un miros dulce. A adulmecat o dată, apoi încă o dată, și a urmat mirosul, pas cu pas.

Într-un trunchi scobit, aproape de un pârâu, zumzăia un stup. Albinele intrau și ieșeau harnice. Ursul a clipit de bucurie.

– Mmm, miere! a mormăit el. Doar un pic, doar să gust.

S-a apropiat încetișor. A întins o labă mare și a atins marginea stupului. A lins o picătură de miere. Era atât de bună!

O albină s-a întors chiar atunci acasă. A văzut laba ursului în stup și s-a speriat. Zum! A zburat iute și l-a înțepat pe urs în vârful nasului.

– Au! a răcnit ursul. L-a usturat tare.

Putea să se retragă și să plece. Dar ursul s-a supărat. S-a înfuriat pe mica albină.

– Cum a îndrăznit! a mormăit el, și, cu o lovitură puternică de labă, a izbit în stup.

Crac! Lemnul s-a crăpat, iar mierea a început să curgă. Dar, odată cu mierea, din stup a ieșit un roi întreg. Zzzzzz! Multe, multe albine, ca un nor mic, s-au ridicat în aer.

– O, nu! a murmurat ursul, dar era prea târziu.

Albinele au început să-l înțepe peste tot: pe urechi, pe spate, pe labe. Ursul a sărit în sus și a luat-o la fugă printre copaci. Pașii lui grei băteau pământul. Albinele îl urmăreau, supărate și gălăgioase.

Ursul a văzut pârâul. Apa strălucea la soare. Fără să stea pe gânduri, s-a aruncat în apă cu un splash mare. S-a scufundat până la ochi, lăsând afară doar botul ca să poată respira.

Albinele au dat târcoale deasupra apei. Au mai zumzăit puțin, apoi, încet-încet, s-au liniștit și s-au întors la stupul lor, să-și îngrijească casa.

Ursul a rămas în apă până când totul a fost în tihnă. Apoi a ieșit încet, ud și obosit. S-a scuturat, picăturile au sărit în toate părțile. Îl mai usturau ici-colo înțepăturile.

S-a așezat pe mal și a oftat adânc.

– Dacă suportam o singură înțepătură și plecam, a mormăit el, nu m-ar fi înțepat toate celelalte. Mânia mea mi-a făcut mai mult rău decât mica durere.

Ursul s-a ridicat, s-a uitat încă o dată la pârâu și la pădurea liniștită, și a pornit la drum mai domol. A învățat o lecție: uneori, e mai bine să te oprești, să respiri și să fii blând, decât să lovești cu supărare.

Și, de atunci, când simțea miros de miere, ursul își amintea zumzetul albinelor și spunea încet:

– Răbdare, răbdare. Mânia aduce mai mult necaz decât folos.