A fost odată un împărat cu șapte fii. Cei șase mai mari erau gata de însurătoare, dar au spus: „Nu ne căsătorim până nu-și găsește mireasă și fratele nostru cel mic.” Așa că au pornit cu toții la drum. Au ajuns la un alt împărat care avea șapte fete. Fiecare dintre cei șase frați și-a ales câte o prințesă, iar cea mai mică a rămas pentru mezin. Întrucât el nu era prezent, au hotărât să se întoarcă mai târziu după ea.

Pe drumul spre casă, au trecut pe lângă un munte înalt, unde se afla castelul unui uriaș. Oricine trecea pe acolo era oprit, iar uriașul, care nu avea inimă în trup, îi transforma în piatră doar cu o privire și un cuvânt. Așa s-a întâmplat și cu cei șase frați și cu cele șase prințese: toți s-au preschimbat în statui de piatră.

Timpul a trecut, iar mezinul, văzând că frații nu se întorc, a hotărât să plece să-i caute. A încălecat pe calul lui bun și a pornit fără teamă. N-a mers mult și a zărit un corb flămând, clătinându-se deasupra drumului.

„Vai, prințe,” croncăni corbul, „mi-e tare foame.”

Mezinului i s-a făcut milă. Știa că drumul e lung, dar a ales să facă un bine. A renunțat la calul său, lăsându-l corbului drept hrană, și a pornit pe jos. Atunci, dintre brazi, a ieșit un lup cenușiu cu ochi strălucitori.

„Ai făcut o faptă bună,” spuse lupul. „Urcă pe spatele meu și te duc cât ai clipi.”

Prințul a încălecat lupul, care a alergat ca vântul. Au ajuns la un râu limpede, unde prințul a văzut un somon prins între pietre, zbătându-se.

„Te rog, ajută-mă!” clipocea somonul.

Prințul l-a slobozit în apă adâncă. „Ține minte,” a spus somonul, „îți voi fi de folos.”

Lupul l-a dus apoi până la castelul uriașului. Acolo slujea o prințesă frumoasă ca zorii, ținută cu sila. Când l-a văzut pe prinț, i-a șoptit: „Nu te apropia de uriaș. El nu are inimă în trup. Numai dacă-i găsești inima îl vei putea birui.”

„Și unde e inima lui?” întrebă prințul.

„Nu știu, dar voi afla eu,” spuse prințesa. Seara, când uriașul a venit, pământul s-a cutremurat. Prințesa s-a ghemuit lângă el și i-a spus cu glas dulce: „Of, mă dor toate. Spune-mi, dragă uriașule, unde ți-e inima? Dacă aș ști, ți-aș sta mai bine aproape.”

Uriașul a râs gros: „Ha! Sub pragul ușii!”

A doua zi, prințesa a săpat sub prag și a aprins acolo un foc mare. Când uriașul a intrat, nici n-a tresărit. Noaptea, ea l-a întrebat iar: „Ei, m-ai păcălit ieri. Unde ți-e inima?”

„În lada din cămară,” mârâi uriașul.

Prințesa a spart lăzile din cămară, dar uriașul n-a simțit nimic. A treia noapte, când el a adormit, ea l-a mângâiat și i-a șoptit: „Spune-mi pe bune. Mi-e teamă pentru tine.”

Uriașul a oftat, obosit să mai mintă: „Departe, foarte departe. Pe o insulă din mijlocul unui lac stă o biserică. Sub altar e o fântână. În fântână înoată o rață. În rață e un ou, și în ou e inima mea.”

De îndată ce s-a făcut ziuă, prințesa i-a spus prințului totul. Lupul a îngenuncheat: „Ține-te bine!” Și au pornit ca fulgerul. Au ajuns la un lac lat ca o mare. În mijloc, o insulă cu o biserică veche, ferecată cu lacăte grele.

„Cum intrăm?” oftă prințul.

„Lasă pe mine,” bolborosi somonul, ieșind din valuri. A plonjat adânc și s-a întors cu o cheie veche de fier în gură. Prințul a deschis ușa. Înăuntru, sub altar, era o trapă. Lupul a lovit podeaua cu coada și au găsit fântâna. În adânc, se vedea o umbră grăsuță fugind: rața!

„N-o pot prinde!” strigă prințul.

„Eu pot!” croncăni corbul din turlă. A coborât în vârtej, a ciupit rața și, speriată, aceasta a scăpat un ou lucitor. Oul s-a rostogolit, a sărit pe prag și era gata-gata să cadă în apă. Atunci, somonul a făcut un salt și l-a împins cu coada la mal. Prințul a prins oul cu amândouă mâinile.

În clipa aceea, uriașul, departe, în castel, a urlat ca furtuna. „Nu strânge oul! Nu strânge!”

„Ba da,” a spus prințul, „dar întâi mi-i dai înapoi pe frații mei și pe prințese.”

„Bine! Bine!” gemu uriașul. „Vino și spune-mi ce vrei!”

Lupul l-a purtat înapoi cât ai clipi. La castel, uriașul tremura, neputincios. Prințul a strâns puțin oul, iar uriașul a căzut în genunchi. „Ridică vraja de pe toți cei împietriți!” porunci prințul.

Uriașul a atins cu un toiag de piatră fiecare statuie. Îndată, cei șase frați ai prințului și cele șase prințese au prins viață, ca dintr-un somn adânc. Se uitau mirați, dar vii și teferi.

„Acum, slobozește castelul și eliberează pe toți pe care i-ai robit,” a mai zis prințul. Uriașul a făcut cum i s-a poruncit. Apoi prințul a strâns oul încă o dată, iar uriașul a început să se stingă, ca un foc fără lemne.

„Te rog… cruță-mă!” horcăi uriașul.

„Ai ținut un ținut întreg în teamă,” răspunse prințul. „E vremea să se sfârșească.” Și a zdrobit oul. În aceeași clipă, uriașul s-a prăbușit și s-a făcut praf, iar castelul n-a mai fost un loc de groază, ci de lumină.

Toți au pornit spre casă. Cei șase frați și-au luat miresele, iar prințul cel mic a mers alături de prințesa care-l ajutase, mulțumind în gând lupului, corbului și somonului. Când au ajuns la curtea împărătească, s-a făcut mare veselie. Împăratul i-a îmbrățișat, oamenii au cântat, și s-au ținut nunți cum nu se mai văzuseră vreodată.

Iar dacă întrebi pe cineva cum să biruiești răul, îți va spune povestea aceasta: acolo unde nu e inimă în trup, se află una ascunsă – și curajul, bunătatea și prietenii adevărați o pot găsi.