În fiecare după-amiază, după școală, copiii din sat veneau să se joace în grădina uriașului. Era cea mai frumoasă grădină: iarba era moale ca un covor verde, florile zâmbeau în toate culorile, iar pomii fructiferi își plecau ramurile încărcate tocmai până la copii, ca să le ofere mere lucioase și pere dulci. Păsările cântau de parcă ar fi spus povești.

Uriașul nu era acasă. Plecase cu mult timp în urmă la prietenul lui, Căpcăunul din Cornwall, și a rămas acolo șapte ani. Când s-a întors, i-a văzut pe copii jucându-se în grădina lui.

„Ce faceți în grădina mea?” a răcnit el cu o voce groasă. Copiii au fugit speriați. „Grădina mea e numai a mea! Nu vreau pe nimeni aici.” Atunci uriașul a ridicat un zid înalt în jurul grădinii și a pus o placă: „INTERZIS COPIILOR!”.

Bieții copii nu mai aveau unde să se joace. Străzile erau prăfuite și înguste, fără iarbă și fără flori. De multe ori se adunau lângă zid și vorbeau despre grădina minunată dinăuntru, dar nu îndrăzneau să sară peste el.

A venit primăvara peste tot în lume, numai în grădina uriașului nu. Acolo zăboveau Zăpada și Înghețul. Zăpada a acoperit iarba cu un covor alb, iar Înghețul a pictat ferestrele castelului în flori de gheață. Vântul de Nord urla zi și noapte, iar Grindina bătea în acoperiș de parcă ar fi aruncat pietre. Pomii își uitaseră frunzele, păsările nu mai cântau, iar florile nu îndrăzneau să scoată capul din pământ.

„Nu înțeleg de ce întârzie primăvara”, mormăia uriașul privind pe fereastră. Dar primăvara nu voia să vină într-o grădină în care nu era loc pentru copii.

Într-o dimineață, uriașul a auzit un cântec atât de dulce, încât i s-a părut că e muzica unui rege. A crezut că pe acoperiș cântă un lăutar, dar era doar un mic măcăleandru sosit pe pervaz. Apoi a simțit un miros cald de pământ umed și a auzit râsete. S-a uitat pe fereastră: printr-o gaură apărută în zid, copiii se strecuraseră iar în grădină.

Ce vedere minunată! Copiii stăteau în copaci, iar pomii înfloriseră pentru ei: ramurile erau pline de flori roz și albe, frunzele sclipeau de verde, iar păsările ciripeau fericite. Pretutindeni era primăvară, cu excepția unui colț îndepărtat. Acolo rămăseseră Zăpada și Înghețul, iar un copăcel era încă golaș. Un băiețel mic stătea sub el, plângând. Nu reușea să ajungă la ramuri, deși copacul își aplecase crengile cât putuse.

Când a văzut asta, uriașul a simțit cum i se topește inima. „Cât de egoist am fost!”, a spus. „Acum înțeleg de ce nu a venit primăvara. Voi sparge zidul și le voi da copiilor grădina mea pentru totdeauna.”

S-a strecurat încet în grădină. Copiii, când l-au zărit, au fugit înspăimântați. Primăvara a dispărut odată cu ei, iar zăpada a început din nou să cadă. Doar băiețelul din colț nu a fugit, fiindcă nu putea urca în copac.

Uriașul s-a apropiat tiptil, și-a întins brațele mari și, cu cea mai mare grijă, l-a ridicat pe băiețel și l-a așezat pe o ramură. Dintr-odată, copacul a izbucnit în flori, păsările au cântat pe ramuri, și frunzele au foșnit vesele. Băiețelul și-a întins brațele și l-a sărutat pe uriaș pe obraji.

Văzând asta, ceilalți copii s-au întors, iar odată cu ei s-a întors și primăvara. „Acum grădina e a voastră, dragi copii”, a spus uriașul, zâmbind. A dărâmat zidul cu unelte mari și a aruncat placa cea aspră. Din ziua aceea, după școală, copiii veneau mereu să se joace, iar uriașul se juca cu ei. Câteodată îi ridica pe cei mici în copaci, câteodată alerga după ei ca un uriaș bun, prefăcându-se că e foarte speriat de râsetele lor.

Totuși, băiețelul pe care îl ajutase în acea dimineață nu mai apărea. „Unde este prietenul meu?” întreba uriașul în fiecare zi. Copiii îi răspundeau: „Nu știm. Nu l-am văzut niciodată.” Uriașul se întrista, pentru că îl iubise pe acel copil mai mult decât pe toți ceilalți.

Au trecut anii. Uriașul a îmbătrânit. Ședea adesea pe un scaun mare în grădină și privea cum copiii se joacă. Primăverile, verile și toamnele se perindau frumoase la el acasă, iar iarna, când venea, îi plăcea și ei grădina, căci uriașul nu mai era egoist: copacii îi aduceau flori de cristal, iar copiii făceau oameni de zăpadă, fără frică și fără ziduri.

Într-o dimineață friguroasă de iarnă, uriașul a privit pe fereastră și a tresărit. Într-un colț al grădinii, un copac era acoperit cu flori albe ca zăpada, iar pe ramurile lui străluceau fructe aurii. Sub copac stătea băiețelul pe care îl așteptase atâta vreme.

Uriașul a coborât grăbit. Fața îi era luminoasă de bucurie. Dar când s-a apropiat, a văzut cu groază că pe palmele și tălpile copilului erau urme de răni, două câte două, ca niște semne adânci.

„Cine ți-a făcut rău?” a strigat uriașul. „Spune-mi, să iau o sabie și să-l pedepsesc!”

Copilul a zâmbit blând. „Acestea sunt rănile dragostei”, a răspuns el. „Tu m-ai lăsat odată să mă joc în grădina ta; astăzi vei veni cu mine în grădina mea, care este Paradisul.”

Ochii uriașului s-au umplut de lacrimi. A îngenuncheat în fața copilului, care i-a zâmbit încă o dată. Lumina dimineții a tremurat printre ramuri, iar apoi băiețelul a dispărut.

La prânz, când copiii au intrat alergând în grădină, l-au găsit pe uriaș culcat sub copacul cel plin de flori albe. Trupul lui era cuprins de pace, iar pe buze avea un zâmbet lin. Iar ramurile copacului se aplecau peste el, ca și cum l-ar fi acoperit cu o mantie de primăvară.