Într-un sat liniștit trăia un țăran harnic. Avea o vie frumoasă, cu rânduri lungi de viță-de-vie. Țăranul își iubea fiii și își dorea să-i vadă gospodari și uniți. Dar fiii lui nu știau încă să muncească din toată inima.

Într-o zi, țăranul s-a îmbolnăvit. I-a chemat pe fiii săi lângă pat și le-a vorbit încet, cu glas blând:

– Dragii mei, în vie este ascunsă o comoară. Nu este departe. Căutați-o bine. Săpați rând cu rând, până la capăt.

Fiii au dat din cap. Voiau să știe unde, dar tatăl nu a mai spus nimic. În scurt timp, țăranul s-a stins, iar fiii au rămas cu vorbele lui în inimă.

A doua zi, fiii au luat lopețile. Au mers în vie dis-de-dimineață. Soarele abia răsărise. Au început să sape primul rând. Au întors pământul cu grijă. Au privit cu atenție. Niciun cufăr. Nicio cutie. Niciun bănuț.

– Poate e pe următorul rând, a zis unul dintre fii.

Au săpat din nou. Apoi încă un rând. Și încă unul. Zi după zi, au săpat toată via, dintr-un capăt în celălalt. Au scos buruienile. Au afânat pământul. Au curățat butucii. Au legat lăstarii ca să stea drepți. Au turnat apă la rădăcini.

Seara, erau obosiți. Mâinile le erau pline de pământ, dar inimile pline de speranță. Totuși, după atâta muncă, comoara nu se arăta nicăieri.

– Poate comoara nici nu există, a oftat unul.

– Tatăl nu ne-ar fi mințit, a spus celălalt. Să terminăm tot ce am început.

Așa au făcut. Au îngrijit via așa cum nu o mai îngrijiseră niciodată. Au privit cerul, au așteptat ploaia, au păzit rândurile de păsări lacome. Au fost atenți la fiecare frunză și la fiecare fir de pământ.

A venit vara, apoi toamna. Strugurii au crescut mari, dulci și grei. Ciorchinii atârnau ca niște clopoței aurii și mov. Via era plină de rod, mai bogată decât fusese vreodată.

Fiii au cules strugurii în coșuri mari. Curtea s-a umplut de parfum. Au vândut din rod și au păstrat pentru iarnă. Au numărat câștigul și s-au privit uimiți.

– Frate, a zis unul, cred că am găsit comoara.

– Da, a răspuns celălalt, comoara este chiar munca noastră. Tatăl ne-a învățat să fim harnici. Pământul răsplătește mâinile care lucrează cu grijă.

De atunci, fiii au avut grijă de vie în fiecare an. Nu au mai căutat cufere. Au știut că adevărata comoară se ascunde în strădanie, în răbdare și în bucuria unei recolte bogate.

Și satul a învățat, privind via lor frumoasă: Hărnicia este o comoară care nu se termină niciodată.