Soldățelul de plumb neclintit
Într-o bună dimineață, un băiețel a primit în dar o cutie frumoasă cu douăzeci și cinci de soldăței de plumb. Toți erau la fel, strălucitori și drepți, cu puștile pe umăr. Numai unul era diferit: fusese turnat la urmă, iar plumbul nu mai ajunsese. Avea un singur picior. Dar stătea la fel de drept ca ceilalți, cu pieptul înainte și privirea hotărâtă. Chiar de atunci toți i-au spus: soldățelul de plumb neclintit.
Pe masă, lângă soldăței, se afla un castel de hârtie. În pragul lui, o balerină delicată, tot din hârtie, stătea pe vârful unui picior. Celălalt era ridicat și ascuns sub fustița largă. Pe piept purta o rozetă lucitoare de staniol. Soldățelul o privi și i se păru că și ea are un singur picior, ca el. „Ce frumoasă și curajoasă pare!”, gândi el. Din clipa aceea, inima lui mică de plumb a știut că nu va mai privi pe nimeni altcineva.
Când se lăsa noaptea, jucăriile prindeau viață. Trenulețul fugea, ursuleții se rostogoleau, iar păpușile dansau. Doar soldățelul rămânea nemișcat la post. Dintr-o cutie cu resort sări un spiriduș cu o pălărie ascuțită și îi șopti cu glas pițigăiat: „Ia-ți ochii de la balerina aceea! Nu e pentru tine.” Soldățelul nu răspunse. El stătea drept, privind înainte, așa cum știa el mai bine: cu răbdare și tărie.
Dimineața, copiii s-au jucat din nou. Cineva l-a pus pe soldățel pe pervazul ferestrei. Poate a fost doar vântul, poate altceva—dar dintr-odată fereastra se trânti, iar soldățelul căzu de la mare înălțime. Căzu cu piciorul bun în sus și cu casca pe cap, fără să scoată un sunet, și ateriză în stradă, între pietre. Ploua mărunt, iar peste el treceau pași grăbiți. Când ploaia s-a întețit, apa s-a adunat în rigole, curgând repede.
Doi băieți l-au văzut și au făcut pe loc o barcă dintr-o foaie de ziar. Au pus soldățelul în mijloc și l-au lăsat pe apa vijelioasă din rigolă. Barca s-a legănat, a prins viteză, a intrat pe sub poduri mici și a trecut pe lângă ziduri ude. Soldățelul stătea drept în barca lui, cu fața înainte și cu inima neclintită: „Merg înainte, orice ar fi”, își spuse el.
Din întuneric, de sub un pod, a ieșit un șobolan mare de apă, cu mustăți lungi, ca un paznic al canalelor. „Pașaportul!” mârâi el. „Pașaportul, altfel nu treci!” Soldățelul nu avea pașaport. N-avea nici gură să ceară iertare. Barca a alunecat mai departe, iar șobolanul a pornit în urmă, scrâșnind din dinți. Apa s-a umflat, vântul a ridicat valuri, iar barca de hârtie s-a clătinat puternic. Un vârtej a prins-o și, brusc, hârtia s-a înmuiat și s-a desfăcut. Barca s-a scufundat cu un foșnet.
Soldățelul a căzut în apa rece. S-a scufundat adânc, dar chiar și acolo, în întunericul lin al rigolei, a rămas cu pușca la umăr și cu capul sus. Deodată, o gură mare s-a deschis în fața lui—un pește! Peștele l-a înghițit dintr-o dată. A fost foarte întuneric înăuntru, dar soldățelul nu s-a temut. „Îmi țin poziția”, gândi el. Și a așteptat, neclintit, cât a ținut noaptea aceea lungă.
A doua zi, peștele a fost prins într-o plasă, vândut la piață, cumpărat și dus în bucătăria unei case. Când bucătăreasa i-a tăiat burta, toți au strigat uimiți: „Uitați! Un soldățel de plumb!” L-au șters, l-au lustruit și l-au dus în salon. Cine credeți că locuia acolo? Chiar băiețelul care îl primise în dar! Soldățelul s-a trezit iar pe masă, în fața castelului de hârtie. Iar în prag, pe vârful piciorului ei zvelt, stătea balerina. Privirile lor s-au întâlnit ca și cum nici n-ar fi trecut atâtea întâmplări.
Dar destinul nu se oprește la dorințele noastre. Unul dintre băieți a luat soldățelul de plumb și, cine știe de ce—poate din joacă, poate la un șoptit al spiridușului din cutia cu resort—l-a aruncat în soba aprinsă. Flăcările au luminat casca soldățelului. El a simțit căldura, dar a rămas drept, așa cum fusese întotdeauna. Îl durea? Poate. Dar nu s-a plâns. S-a uitat numai la balerina lui, care strălucea pe masă, dincolo de geamul sobei.
Atunci s-a întâmplat ceva ciudat. Un curent de aer a trecut prin cameră, fereastra s-a deschis puțin, și balerina ușoară a plutit ca o pană. A zburat, s-a învârtit încetișor și a ajuns chiar în sobă, lângă soldățel. Hârtia i-a prins repede foc; rochița a trosnit ușor, iar rozetă de staniol a scânteiat o clipă. Soldățelul ar fi vrut s-o ia de mână, dar nu putea. A privit-o până la capăt, neclintit, cu aceeași dragoste tăcută.
Dimineața, focul se stinsese. Servitoarea a venit să curețe cenușa. Din soldățel nu mai rămăsese decât o mică inimă de plumb, grea și netedă, strălucind printre cenușă. Iar din balerină rămăsese rozetă ei de staniol, înnegrită ca un cărbune. Oamenii n-au înțeles povestea. Dar poate jucăriile, care văd și aud tot, au știut: soldățelul de plumb a rămas neclintit până la capăt, credincios inimii lui.
Așa s-a sfârșit povestea unui soldățel cu un singur picior și a unei balerine de hârtie. Nu toată tăria stă în oțel sau în plumb. Uneori, tăria stă într-o inimă care nu se clatină, oricât ar fi vântul de tare.
