Într-o zi luminoasă, un șoarece mic și sprinten trăia la țară. Avea un culcuș cald sub un snop de fân și mânca semințe, boabe de grâu și câte o firimitură găsită prin hambar. Era liniște, păsările cântau, iar vântul legăna spicele de grâu.

Într-o dimineață, la ușa lui s-a ivit un musafir: șoarecele de oraș. Era lucios, cu mustăți lungi, și pășea atent pe vârfuri. "Bună, verișorule!" a zis el. "Ce casă drăguță ai! Pot să intru?"

"Desigur!" a spus șoarecele de la țară. "Nu am lucruri mari, dar am o inimă mare. Hai să mâncăm împreună."

A scos pe o frunză câteva boabe de grâu, două semințe de floarea-soarelui și un colț de pâine uscată. A adus și apă rece din izvor, într-o coajă mică de nucă. Au mâncat încet, bucurându-se de mirosul fânului și de soare.

Șoarecele de oraș a gustat, a înghițit, apoi a strâmbat din nas. "La noi, în oraș, avem brânză moale, prăjituri dulci, mere lucioase și unt. Mese mari, parfumate! Nu vrei să vezi și tu?"

Șoarecele de la țară a clipit curios. "Să văd prăjituri? Să gust brânză moale? Oh, da!"

Așa că, pe înserat, cei doi verișori au pornit spre oraș. Au trecut peste câmp, pe lângă un pârâu și pe sub o poartă mare. Case înalte, lumini multe, roți de trăsuri și pași grăbiți. Șoarecele de la țară ținea coada strâns lipită de spate și privea uimit.

Au intrat într-o casă bogată. Pe o masă lungă rămăseseră de la cină brânză, pâine albă, miere, alune și o prăjitură cu cremă. "Poftim, verișorule!" a șoptit șoarecele de oraș. "Sărbătoare!"

Cei doi s-au urcat pe masă și au început să guste din toate. O îmbucătură mică de brânză, o picătură de miere, o firimitură dulce de prăjitură. „Mmm, ce bun!" a spus șoarecele de la țară, cu ochii strălucind.

Deodată, ușa s-a trântit. S-au auzit pași grei și râsete. Apoi, o umbră s-a mișcat pe perete și o pisică cu ochi verzi a sărit pe scaun. „Fugi!" a șoptit șoarecele de oraș. Într-o clipă, amândoi au alunecat pe sub o scândură și au stat nemișcați, cu inimile bătând tare-tare.

Când casa a redevenit tăcută, au ieșit încet. "Putem continua", a zis șoarecele de oraș, zâmbind încurajator. Au luat iar câte o îmbucătură. Dar, hop! Un lătrat puternic s-a auzit din curte și coada pisicii s-a ivit iar. Cei doi au țâșnit înapoi la ascunzătoare, tremurând.

Șoarecele de la țară și-a strâns lăbuțele la piept. "Verișorule", a spus el blând, „îți mulțumesc pentru răsfăț. Dar mi-e dor de căsuța mea mică și de liniște. Prefer o firimitură în pace, decât o masă mare plină de frică."

Șoarecele de oraș a dat din cap, înțelegător. "Te înțeleg. La oraș mâncarea este bogată, dar primejdia e aproape. La țară e puțin, dar e liniște."

A doua zi, în zori, șoarecele de la țară s-a întors pe cărarea lui. Câmpul l-a întâmpinat cu foșnet cald, iar izvorul i-a cântat. S-a așezat la masa lui mică și a zâmbit: era fericit.

Iar șoarecele de oraș a rămas în casa mare, atent la fiecare foșnet, amintindu-și vorbele verișorului: „Mai bine o viață simplă, dar fără frică."