A fost odată o femeie săracă, care își dorea nespus un copil. Într-o zi, a auzit o voce blândă spunându-i: „Vei avea un copil, fie el chiar și un șarpe. Îl vei iubi?” Femeia a șoptit: „Da.” Și, după un timp, a născut… un mic șarpe verde. L-a legănat ca pe un bebeluș, l-a hrănit și l-a ocrotit, iar șarpele a crescut voinic și înțelept.

Într-o dimineață, șarpele i-a spus mamei: „Mamă, du-te la rege și cere mâna fiicei lui pentru mine.” Femeia s-a înspăimântat, dar nu și-a încălcat cuvântul. A mers la palat și i-a spus regelui dorința fiului ei. Regele a râs: „Fiica mea să se mărite cu un șarpe? Nici vorbă! Dar… dacă șarpele îmi îndeplinește trei cerințe, o voi da.”

„Întâi,” a spus regele, „până mâine să-mi ridice un palat mai frumos decât al meu, din marmură albă, cu acoperiș de aur.” Când a auzit, șarpele a șuierat ușor, iar peste noapte s-a ridicat un palat strălucitor, cu săli luminoase și ferestre de cristal. Când regele l-a văzut, a rămas fără cuvinte.

„Apoi,” a adăugat regele, „să fie palatul plin cu slujitori, covoare, muzică și o masă de nuntă pentru toată lumea din oraș, mâncare și băutură din belșug.” A doua zi, mesele trosneau de bunătăți, fântânile curgeau cu vin, iar muzica răsuna. A treia cerință a fost aceasta: „De la palatul meu până la al lui să se întindă un covor moale, pe care fiica mea să meargă fără să-și murdărească pantofii.” Până la răsărit, un covor de catifea roșie unea cele două palate.

Regele nu mai putea da înapoi. Prințesa a fost dusă la logodnă cu șarpele. Era blândă, dar tare speriată. În noaptea nunții, șarpele a intrat în odaia lor, și-a lăsat pielea pe jos și s-a transformat într-un tânăr frumos ca soarele. „Nu te teme,” i-a spus el încet. „Ziua voi fi șarpe, noaptea om, pentru o vreme. Te rog, păstrează taina și nu atinge pielea mea. Când va trece vremea rânduită, voi fi om mereu.” Prințesa a încuviințat, iar cei doi au trăit o vreme liniștiți, iubindu-se și vorbind în șoaptă sub lună.

Dar mama prințesei a devenit curioasă. „Cum poți trăi cu un șarpe?” întreba ea. Prințesa, în sfârșit, i-a mărturisit taina. „Arde pielea!” i-a șoptit mama. „Așa va rămâne om pe veci.” Deși prințul o rugase să nu atingă pielea, într-o noapte, când el dormea, prințesa a luat pielea de șarpe și a aruncat-o în foc.

Flăcările s-au ridicat, iar tânărul s-a trezit. Ochii lui s-au umplut de tristețe: „Vai, soția mea! Dacă mai așteptai puțin, blestemul se rupea. Acum, din cauza grabei, trebuie să plec. Mă vei găsi abia după ce vei toci șapte perechi de pantofi de fier. Caută-mă până la capătul lumii și întreabă Vântul, Luna și Soarele.” Apoi a dispărut, ca dus de adiere.

Prințesa a plâns, dar n-a stat pe loc. Și-a făcut rost de pantofi de fier și a pornit la drum. A mers peste câmpuri, prin păduri, peste munți. A tocit prima pereche, apoi a doua. Într-o zi a dat peste o bătrână care torcea la poartă. „Pe cine cauți, copilă?” „Pe soțul meu, pierdut din pricina grabei mele.” Bătrâna a oftat: „Eu sunt Luna. Nu l-am văzut, dar ia această nucă. Deschide-o numai la mare nevoie.”

Prințesa a mers mai departe. Drumul lung i-a mâncat și a treia pereche de pantofi. A întâlnit o altă bătrână, cu ochi strălucitori. „Eu sunt Soarele. Nu l-am văzut, dar ia această alună. Deschide-o doar când nu mai ai altă cale.”

Când aproape tocise a șasea pereche, vântul i-a răvășit părul. În fața ei a apărut un bătrân sprinten. „Eu sunt Vântul. Eu ajung peste tot. L-am zărit pe cel pe care-l cauți în palatul unei prințese străine. Curând se va însura cu ea. Ia această migdală. Păstreaz-o. Te va ajuta.”

Cu inima grăbită, fata a pornit spre palatul străin. Acolo, oamenii pregăteau o nuntă mare. Prințesa a cerut să vorbească cu mireasa, dar nimeni n-a băgat-o în seamă. Atunci a deschis nuca. Din ea a ieșit o rochie cum nu se mai văzuse, strălucind ca aurul. Când a văzut minunăția, mireasa a poftit rochia. „Ți-o dau,” a spus prințesa, „dacă îmi lași o noapte lângă mire.” Mireasa a fost de acord, dar i-a poruncit slujitoarei să-i dea mirelui un somnifer, ca să nu audă nimic.

În acea noapte, prințesa a stat lângă soțul ei și a șoptit: „Am ars pielea, dar am mers până la capătul lumii să te găsesc.” El însă dormea adânc. Dimineața, ușa s-a deschis și fata a fost alungată.

A doua zi, a deschis aluna. Din ea a ieșit o rochie argintie, ca lumina lunii. Mireasa a poftit-o și pe aceea. „Îți dau rochia,” a zis fata, „dacă îmi mai lași o noapte.” Din nou, somnifer în cupă, din nou plâns și vorbe frânte lângă un somn adânc.

În a treia zi, fata a deschis migdala. De data aceasta a apărut o rochie albastră, cu mii de scântei ca stelele. Mireasa a primit târgul încă o dată, râzând: „Degeaba! Oricum nu te va auzi.” Dar slujitorul care aducea băutura a auzit suspinele fetei din noaptea trecută și, mișcat, a turnat vin curat în cupa prințului.

Când s-a lăsat noaptea, prințesa s-a strecurat în odaia mirelui. A îngenuncheat lângă pat și a șoptit povestea drumului ei, a pantofilor tociți, a Lunii, a Soarelui și a Vântului. Prințul a tresărit, a deschis ochii și a cunoscut glasul iubit. „Tu ești! Ți-am spus că ne vom regăsi dacă nu renunți.” S-au îmbrățișat, iar farmecul s-a rupt ca un fir de păianjen.

Dimineața, în loc de o nuntă mincinoasă, curtea a văzut adevărata pereche. Prințul a povestit totul, iar prințesa străină s-a dat înapoi rușinată. Cei doi s-au întors în țara lor. Regele și regina i-au primit cu bucurie și cu lacrimi, iar mama prințesei și-a cerut iertare pentru sfatul ei pripit. De atunci, prințul a rămas om, soția lui i-a rămas credincioasă, iar oamenii încă povestesc cum răbdarea și iubirea nu se tem de drum lung și de greutăți.