A fost odată un morar sărac care se lăuda peste măsură. Ca să pară important, îi spunea oricui îl asculta că fiica lui este atât de iscusită încât poate să toarcă paie și să le prefacă în aur. Vorba a ajuns până la urechile regelui, care, curios și lacom, a poruncit să fie adusă fata la palat.

Regele a condus-o într-o odaie plină până la tavan cu snopi de paie. Lângă ei erau așezate o roată de tors și o furcă. „Dacă este adevărat ce spune tatăl tău,” a rostit el, „atunci până dimineață să prefaci toate aceste paie în aur. Dacă nu, vei păți un mare necaz.” Apoi a încuiat ușa și a plecat.

Fata morarului a rămas singură și s-a așezat lângă roata de tors. Nu știa deloc ce să facă, așa că a început să plângă. Deodată, ușa s-a deschis și în odaie a intrat un omuleț ciudat, pitic, cu ochi scânteietori și un zâmbet șiret. „Bună seara, domniță,” a spus el. „De ce plângi?”

„Trebuie să prefac aceste paie în aur și nu știu cum,” a suspinat fata. „Ce-mi dai dacă o fac eu pentru tine?” a întrebat omulețul. Fata și-a scos colierul de la gât. „Îți dau colierul meu.” Omulețul l-a luat, s-a așezat la roată, a învârtit, a tors și, minune! paiele s-au transformat în fire strălucitoare de aur, ghem după ghem, până când toată odaia a fost plină de aur. În zori, regele a intrat și i s-au aprins ochii de bucurie.

Dar lăcomia lui nu s-a oprit aici. A dus-o într-o a doua odaie, și mai mare, plină cu paie. „Toarce din nou, până dimineață,” a poruncit, „și vei fi răsplătită pe măsură.” Fata, din nou singură, a început să plângă. Ca și în prima noapte, omulețul a apărut din senin. „Ce-mi dai de te ajut iar?” a șoptit el. Fata și-a privit mâinile și a scos inelul. „Îți dau inelul meu.” Omulețul l-a luat și, învârtind roata, a prefăcut toate paiele în aur strălucitor până la ultimul fir.

Când regele a văzut, a poftit mai mult. A dus-o într-o a treia odaie, cea mai mare dintre toate, ticsită cu paie. „Dacă reușești și acum,” a zis el, „te voi face regina mea.” Fata a rămas din nou singură. Omulețul a apărut pentru a treia oară. „Ce-mi dai de te scap încă o dată?” a întrebat el cu un licăr misterios în privire. Fata și-a strâns mâinile la piept. „Nu mai am nimic de dat,” a murmurat. „Atunci fă-mi o promisiune,” a spus omulețul. „Când vei fi regină și vei avea un copil, să mi-l dai mie.” Fata s-a cutremurat. Dar frica de regele care o amenințase era mare, iar scăpare nu vedea. După o ezitare amară, a promis. Omulețul s-a așezat la roată și a tors toată noaptea. În zori, odaia strălucea de aur curat.

Văzând atâta bogăție, regele s-a ținut de cuvânt. A luat-o de soție, iar fata morarului a devenit regină. Timpul a trecut, iar într-un an s-a născut un prințișor frumos. Regina era fericită și aproape că uitase de promisiunea făcută în noaptea de demult.

Într-o seară, ușa camerei s-a deschis fără zgomot, iar în prag a apărut același omuleț. „Am venit după ce este al meu,” a spus el, privind către leagăn. Regina a izbucnit în plâns și l-a rugat cu toată inima: „Te rog, nu-mi lua copilul! Îți voi da bogății, cât poftești, dar lasă-mi fiul!” Omulețul a încrucișat brațele. „Mai prețios decât un copil nu este nimic. Dar sunt milos: îți dau trei zile. Dacă până atunci îmi ghicești numele, copilul rămâne la tine.”

A doua zi, regina a chemat slujitori și a adunat nume din tot regatul: tot ce auziseră vreodată, de la nume obișnuite la cele mai ciudate. Când omulețul a venit seara, regina a început: „Îți zice Teofil? Sau Kaspar? Ori Baltazar? Poate Nichifor?” „Nu,” a râs omulețul, „nu așa mă cheamă.” Și a ieșit pe ușă.

A doua zi, regina a trimis mesageri în toate satele și pădurile, poruncindu-le să aducă orice nume întâlnit pe drum. Seara, când omul cel mic a apărut, regina a înșirat un șir întreg: „Ești poate Știrburel? Ori Stănilă? Sau Hâtru? Poate se zice că te strigă Țâfnos?” Omulețul a râs iar. „Niciunul din acestea nu este numele meu.” Și a plecat legănându-se, mulțumit că regina nu-l ghicise.

În a treia zi, unul dintre mesageri s-a întors obosit, dar cu o poveste. „Stăpâna mea,” a spus el, „am mers adânc în pădure. Acolo, lângă un foc mic, un omuleț ciudat sălta și cânta, lovind din palme. Pe când dansa, l-am auzit fredonând aceste cuvinte: ‘Hei, ce noroc, ce plan dibaci, copilul reginei mâine îl iau în brați! Și nimeni în lume nu are să ghicească că numele meu este Rumpelstiltskin!’”

Când a sosit seara, omulețul a pășit în odaie cu același zâmbet. „Ei, regină, cum mă cheamă?” Regina și-a stăpânit emoțiile și a rostit, prefăcându-se că se mai gândește: „Te cheamă... poate Florin? Ori... Răzvan?” Omulețul clătina din cap, tot mai nerăbdător. Atunci regina a privit drept în ochii lui și a spus rar: „Te cheamă Rumpelstiltskin!”

La aceste cuvinte, omulețul a înroșit la față de furie. „Asta ți-a spus-o diavolul!” a strigat. A lovit cu piciorul în podea atât de tare, încât a intrat adânc în lemn, până la gleznă. A tras, a smucit, a țipat, și, cuprins de o mânie cumplită, s-a sfâșiat în două și a dispărut pentru totdeauna.

Regina și-a strâns copilul la piept, iar regatul a răsuflat ușurat. Fata morarului, devenită regină, a învățat ce înseamnă o promisiune grea și cât de primejdioase pot fi lăudăroșenia și minciuna. Iar despre tatăl ei, se spune că, din acea zi, n-a mai lăudat nimic peste măsură, ci a vorbit cu cumpătare și adevăr. Iar regele, deși bogat, a înțeles că nu aurul strălucește cel mai tare, ci inima care iubește și se înțelepțește.