Într-o țară îndepărtată, fiul regelui se căsătorea cu o prințesă venită dintr-un regat rece, plin de zăpezi. Toată curtea se pregătea de sărbătoare. În grădină se ridicau pavilioane, muzica răsuna ușor, iar lângă lac se pregătea un spectacol de artificii cum nu mai văzuse nimeni.

În cutia mare a pirotehnistului, artificiile șușoteau. O roată de artificii spunea, veselă: „Când mă aprind, dansez în cercuri albastre!” O lumânare romană susura: „Eu trimit stele verzi și roșii în sus!” O petardă mică tresărea: „Eu fac bum și toată lumea râde!”

Dar lângă ele, culcată pe un pat de rămurele, stătea o rachetă foarte înaltă, cu hârtie lucioasă și nasul îndreptat spre cer. „Vă rog, fiți serioși”, zise racheta. „Eu sunt o rachetă remarcabilă. Mama mea a fost o roată strălucitoare la nunta de argint a reginei, iar tatăl meu, o lumânare romană atât de nobilă, încât stelele s-au rușinat când l-au văzut. Eu moștenesc tot ce e mai ales din familia mea. Sunt extraordinar de sensibil. Și cei sensibili sunt întotdeauna cei mai importanți.”

„Important este să aducem bucurie”, zise lumânarea romană. „Publicul iubește culorile și lumina.”

„Publicul?” suspină racheta. „Vorbesc cu voi despre artă și sentimente adânci, iar voi îmi spuneți de public. Îmi vine să plâng atât de emoționată sunt.” Și chiar lăcrimă. Picăturile îi alunecară pe fitil, dar racheta nu băgă de seamă.

Seara, când stelele s-au aprins, regele, regina, prințul și prințesa au ieșit pe terasă. Muzica a tăcut, pirotehnistul a făcut o plecăciune și a dat semnalul. Roata de artificii s-a aprins întâi: a dansat în cercuri albastre și aurii, scânteile țopăiau pe apă. „Minunat!”, a spus regele. Apoi, lumânarea romană a trimis sus stele verzi și roșii. „Parcă au coborât zorile nordului!”, a șoptit prințesa, strângând mâna prințului. Petarda a bubuit atât de vioi, încât toți au râs.

„A sosit rândul meu”, își zise racheta, plină de sine. Dar pirotehnistul o privi, atinse fitilul și clătină din cap: „Umedă leoarcă! Nu se aprinde.”

„Umedă?” strigă racheta jignită. „Sunt doar prea sensibilă pentru o ocazie atât de mică. Voi aștepta un moment cu adevărat măreț.”

Pirotehnistul nu-i răspunse. O aruncă peste zid, în iarbă. Celelalte artificii trosneau încă pe cer, iar lacul se colora ca un vis. Racheta căzu în noroi cu un plescăit.

„Ce loc groaznic pentru o rachetă de rangul meu”, bombăni ea. În clipa aceea, o broască săltă pe lângă ea. „Croac! Ce bețe ciudate ai pe spate”, spuse broasca. „Ești cumva o trompetă?”

„Trompetă? Sunt o rachetă remarcabilă”, răspunse racheta, jignită. „Mă ridic la cer și uimesc regii.”

„A, da?” crocni broasca. „Și eu cânt pentru lună. Umblu cu orchestra bălții. Am o voce gravă.”

„Eu nu cânt pentru oricine”, zise racheta. „Am sentimente profunde. Dacă ai ști cât am plâns astăzi…”

„Plânsul e sănătos”, aprobă broasca. „Eu plou când plouă.” Și făcu o reverență stângace înainte de a sări înapoi în iaz.

Deasupra, o libelulă cu aripi de sticlă trecu fâlfâind. „Ce ești tu, luciosule?” chicoti. „Un stâlp?”

„Sunt o rachetă remarcabilă”, răspunse racheta, deja obișnuită să explice ceea ce ar fi trebuit să fie evident. „Într-o zi, toate privirile vor fi la mine.”

„Într-o zi? Hihi! Eu trăiesc doar o zi și e splendidă!” spuse libelula, rotindu-se în soare, și dispăru înainte ca racheta să mai adauge ceva despre sensibilitatea ei.

Mai târziu, o rață albă trecu legănându-se, cu trei boboci în urma ei. „Mac-mac! Nu te ridici la cer? Ne-ai speriat puii cu vorbele tale.”

„Oamenii simpli nu înțeleg arta înaltă”, șopti racheta către sine, cu un aer important. „Pe mine mă așteaptă un public regal.”

Au trecut ore, apoi o noapte, apoi o dimineață. Racheta zăcea în iarbă, udă și norocoasă că nimeni n-o călcase. Curând a venit un băiat cu un prieten. „Hai să facem foc pentru ceainicul bunicii”, zise unul. Au adunat bețe, au găsit și racheta.

„Ce băț lung și subțire!”, râse băiatul. „Exact ce ne trebuie pentru foc!” O aruncară peste vreascuri.

Căldura a uscat hârtia lucioasă. Un strop de scânteie i-a atins fitilul. „În sfârșit!”, strigă racheta în sinea ei. „Momentul meu măreț!” Fitilul pâlpâi, șuieră, iar racheta, voioasă, țâșni în sus.

Era o zi luminoasă. Cerul era albastru, iar oamenii erau ocupați cu treburile lor. Racheta, încă puțin umedă pe dinăuntru, nu făcu izbucniri de culori, ci un șuierat lung și un puf de fum. „Fsssss!” Zbură, trase o dâră cenușie, apoi căzu într-o băltoacă dincolo de gard.

O gâscă, care își plimba gânsacii, își întinse gâtul: „Hâs! Ce zgomot urât!” și alergă cu puii ei. Copiii nici nu o zăriră, fiindcă focul din vatră trosnea vesel și ceainicul începuse să cânte.

„Ce succes!” își spuse racheta, în timp ce ultimele scântei se stingeau în noroi. „Toată lumea a rămas fără cuvinte. Sunt sigură că s-au minunat atât de tare, încât nici nu au aplaudat. Așa se întâmplă la marile spectacole.”

Soarele s-a ridicat, vântul a trecut peste grădină, iar racheta a rămas nemișcată, cu hârtia încrețită. Dar ea era mulțumită. În felul ei, era convinsă că tocmai făcuse cel mai mare spectacol din lume.

Iar grădina și-a văzut de treabă: broasca a cântat, libelula a strălucit o clipă cât o zi, rața și-a învățat puii să înoate. Iar undeva, dincolo de ziduri, oamenii vorbeau despre nunta frumoasă a prințului și a prințesei, despre artificiile care luminaseră noaptea – fără să bănuiască măcar că o rachetă remarcabilă își imagina încă aplauzele.

Așa păți racheta care se credea cea mai grozavă: și-a udat fitilul cu lacrimile ei, a ajuns pe focul unui ceainic și a șuierat în plină zi, când nimeni nu se uita. Fiindcă atunci când ești prea preocupat să spui cât de minunat ești, uiți să strălucești la timpul potrivit.