În mijlocul orașului se ridica o coloană înaltă. În vârf stătea o statuie minunată: Prințul fericit. Era acoperit cu foiță de aur, ochii îi erau din safire albastre, iar pe mânerul spadei strălucea un rubin roșu ca focul. Oamenii îl admirau în treacăt, iar copiii ridicau privirea și zâmbeau. Dar nimeni nu știa ce vedea prințul de acolo, sus.

Într-o seară rece de toamnă, o mică rândunică a sosit în oraș. Tovarășele ei zburau deja spre Egipt, spre soare și palmieri, dar ea rămăsese în urmă. A găsit adăpost sub picioarele statuiei și ațipise. Deodată, o picătură i-a căzut pe pene. A urmat o a doua picătură. Rândunica s-a uitat în sus: cerul era senin. Atunci a văzut lacrimi pe obrajii de aur ai prințului.

— Cine ești și de ce plângi? a ciripit rândunica.

— Sunt Prințul fericit, a spus statuia. Când eram viu, trăiam într-un palat fără griji. Nu știam ce înseamnă sărăcie sau suferință. Acum, de aici de sus, văd toate necazurile orașului și nu mai pot fi fericit.

— Eu trebuie să plec în Egipt, a zis rândunica. Acolo e cald și e primăvară pe Nil.

— Te rog, rămâi cu mine o noapte, a rugat prințul. Văd, într-o căsuță, o cusătoreasă obosită. Lângă ea, un băiețel zace cu febră. Femeia nu are bani să cumpere portocale pentru copil. Pe spada mea este un rubin. Ia-l și du-l lor.

Rândunica a scos rubinul din mânerul spadei și a zburat peste acoperișuri. A intrat pe fereastra deschisă a căsuței. A pus rubinul pe masa scăldată în lună, lângă acul și degetarul mamei, și, din aripile ei, a fâlfâit aer răcoros peste copilul cu febră. Băiatul a adormit liniștit, iar mama a ridicat capul și a văzut piatra strălucind. „Ce cadou minunat!”, a șoptit.

— Mă simt atât de cald acum, a zis rândunica când s-a întors. Deși afară e frig.

— E căldura pe care o simți când faci un bine, a răspuns prințul.

— Acum plec în Egipt! a zis rândunica.

— Te rog, rămâi încă o noapte, a mai cerut Prințul fericit. Văd un tânăr scriitor într-o mansardă. Îngheață de frig și foame. Trebuie să-și termine piesa, dar nu are lemne și nici pâine. Ia unul dintre safirii ochilor mei și du-i-l.

— Să-ți iau ochiul? a întrebat rândunica, uimită.

— Fă cum îți spun, a zis prințul.

Rândunica a scos, cu grijă, un safir albastru și a zburat spre mansardă. Tânărul, tremurând, își ținea capul în palme. Când a văzut piatra pe pervaz, ochii i s-au umplut de lacrimi. „Am să vând safirul și am să cumpăr lemne și mâncare. Voi termina piesa!”

— Acum chiar trebuie să plec, a ciripit rândunica, privind spre sud.

— Te rog, rămâi încă o noapte, a spus iar prințul, blând. Jos, în piață, e o fetiță care vinde chibrituri. I-au căzut pe jos și s-au udat. Dacă se întoarce fără bani, va fi certată aspru. Ia celălalt ochi al meu și dă-i-l.

— Dacă îți iau al doilea ochi, vei rămâne orb! a spus rândunica.

— Rămâi cu mine și fii ochii mei, a rostit Prințul fericit.

Rândunica i-a luat și al doilea safir și l-a așezat în palma micii vânzătoare. Fetița a zâmbit, iar lacrimile i s-au oprit. Rândunica s-a întors la prinț.

— Voi rămâne totdeauna cu tine, a promis ea. Îți voi fi ochi și mesager.

Din acea zi, rândunica a zburat prin tot orașul și i-a povestit prințului ce vedea: oameni flămânzi, copii desculți, bătrâni singuri, pescari cu mâinile crăpate de frig. Prințul spunea: „Smulge-mi foiță de aur, foaie cu foaie, și împarte-o celor care au nevoie.”

Rândunica a ciugulit foița de aur de pe trupul statuii și a dus-o peste tot: în buzunarul unui băiat care nu avea pâine, într-o cănuță goală, în palma unei văduve, în șorțul unei fetițe. Aurul s-a risipit în zeci de licăriri mărunte, iar fețele oamenilor s-au luminat. Statuia, însă, s-a făcut cenușie și tristă la vedere. Dar prințul era mai fericit ca oricând.

A venit iarna. Vântul a mușcat străzile, iar un ger aspru a prins în gheață râul. Rândunica dârdâia. Știa că, dacă ar zbura în Egipt, ar fi în siguranță, sub soare. Dar nu-și putea lăsa prietenul singur și orb.

— Ai fost bună și curajoasă, mică rândunică, a spus prințul. Odihnește-te.

— Îmi mai rămâne o poveste despre Egipt, a ciripit ea. Despre palmieri, despre Sfinx și un râu verde ca o panglică. Dar glasul i se stingea. — Nu mai pot, Prințe drag…

— Rămâi cu mine o clipă, a șoptit Prințul fericit.

Rândunica și-a luat zborul pentru ultima oară. A făcut un cerc mic în aer, s-a așezat pe umărul prințului și i-a atins buzele de plumb cu ciocul. Apoi a căzut la picioarele statuiei, fără suflare. În clipa aceea, în inima de plumb a prințului s-a auzit un pocnet. Se crăpase în două.

Dimineața, primarul și consilierii au trecut prin piață. Au văzut statuia urâțită, fără aur, fără ochi, cu o pasăre moartă la poale.

— Ce obraznică mizerie! a zis primarul. O statuie în halul acesta nu e demnă de oraș. Trebuie topită și făcută alta, una care să semene cu mine.

Au coborât statuia și au dus-o la turnătorie. Aurul dispăruse, safirele nu mai erau, rubinul nu mai exista. Au pus prințul în cuptor. Dar, oricât au încins focul, inima de plumb nu s-a topit. Au aruncat inima crăpată pe o grămadă de gunoi, lângă trupul micii rândunici.

În acea seară, Dumnezeu a spus unui înger: — Adu-mi cele mai prețioase două lucruri din oraș.

Îngerul a zburat peste acoperișuri, peste turnuri și străzi. S-a oprit în piață, a coborât la grămada de gunoi și a luat cu blândețe inima de plumb și rândunica moartă. Apoi s-a întors.

— Ai ales bine, a spus Dumnezeu. În grădina mea, micuța pasăre va cânta pentru totdeauna, iar Prințul fericit mă va lăuda mereu. Căci adevărata bogăție este bunătatea care se dăruiește până la capăt.