Demult, în ținuturile calde ale Indiei, trăia un sultan înțelept care avea trei fii: prințul Houssain, prințul Ali și mezinul, prințul Ahmed. La curte creștea și nepoata sultanului, frumoasa prințesă Nouronnihar. Fiecare dintre cei trei frați o iubea din toată inima. Ca să nu stârnească supărare între ei, sultanul le-a spus: „Mergeți fiecare în lume și aduceți cel mai minunat lucru. Cel cu darul cel mai prețios se va căsători cu Nouronnihar.”

Așa au pornit prinții la drum. Houssain a ajuns în orașe bogate, pline de bazaruri. În Bisnagar a zărit la un negustor un covor vechi, dar strașnic de scump. „E un covor zburător,” a șoptit negustorul. „Te duce unde dorești, cât ai clipi.” Houssain și-a dat toți banii pe el, cu nădejdea că va fi cel mai minunat dar.

Ali a mers spre Persia. Într-o prăvălie mică, un bătrân i-a arătat un tub de fildeș. „Privește prin el,” i-a spus. Ali a privit și a văzut, ca și cum ar fi fost acolo, piețele altor orașe, munți, mări. „Cu acest ochean vezi orice loc și orice om, oricât de departe.” Ali l-a cumpărat numaidecât.

Ahmed a tot umblat până în Samarcand, unde un negustor vindea un măr straniu, veștejit. „Acesta nu e un măr obișnuit,” i-a explicat omul. „Oricine e bolnav se va însănătoși dacă îl miroase.” Ahmed a luat mărul, chiar dacă nu părea deloc prețios.

La vremea hotărâtă, frații s-au întâlnit ca să-și arate minunile. Ali a scos ocheanul și, din curiozitate, s-au uitat cu toții la palatul sultanului. Inimile li s-au strâns: prințesa Nouronnihar zăcea palidă, bolnavă, înconjurată de medici neputincioși. „Trebuie să ajungem acasă acum!” a strigat Houssain. Au desfășurat covorul zburător, s-au așezat pe el și, în clipă, au ajuns la palat. Ahmed a apropiat mărul de chipul prințesei. De cum l-a mirosit, obrajii i s-au îmbujorat, ochii i s-au luminat și s-a ridicat zâmbind. Bucurie mare în tot palatul!

Sultanul i-a îmbrățișat pe toți trei. „Fără ochean, n-ați fi știut; fără covor, n-ați fi venit la timp; fără măr, nu s-ar fi vindecat. Cine poate spune al cui dar e mai de preț?” Ca să fie drept, a mai pus o probă: „Mâine veți trage fiecare câte o săgeată. Cine o va arunca cel mai departe se va însura cu Nouronnihar.”

Dimineața, pe câmpul larg, Houssain a slobozit primul săgeata. A zburat mult și a fost găsită departe. Apoi Ali a tras și mai departe. Când a venit rândul lui Ahmed, săgeata s-a făcut nevăzută. Au căutat-o mult, dar nu au găsit-o. Sultanul, încurcat, a hotărât: „Nu pot aștepta la nesfârșit. Nouronnihar se va căsători cu Ali.” Houssain, cu inima grea, a spus: „Eu mă retrag din dragoste și mă voi face derviș.” Iar Ahmed, curios unde i-a dispărut săgeata, a pornit singur s-o caute.

A străbătut livezi, câmpii și a intrat într-o vale cu stânci lucitoare. Deodată, o ușă ascunsă s-a deschis în munte, iar dinăuntru au ieșit slujitori cu fețe luminoase. „Stăpâna noastră te așteaptă, prințe Ahmed,” au spus. Uimit, Ahmed a intrat într-un palat subpământean strălucitor ca din pietre prețioase. Acolo a întâlnit-o pe zâna Pari Banu, frumoasă ca zorii. Ea i-a zâmbit: „Eu ți-am oprit săgeata. Te cunosc de mult din poveștile vântului și îmi doresc să-mi fii soț.” Ahmed a simțit cum îi tresaltă inima. S-au căsătorit cu alai de zâne și giganți neștiuți, iar zilele au început să curgă ca un cântec.

Totuși, Ahmed nu și-a uitat tatăl. „Aș vrea să-l văd,” i-a spus zânei. Pari Banu a bătut din palme, iar lângă orașul sultanului s-a ridicat, peste noapte, un palat nou, de marmură și smarald, ca o floare de lumină. „Vei locui aici când îți vizitezi familia,” i-a spus ea. Când sultanul a văzut palatul, a rămas uimit. A intrat, a fost ospătat regește și l-a binecuvântat pe Ahmed. Ali trăia fericit cu Nouronnihar, iar Houssain își găsise liniștea în rugăciune. Toți păreau împăcați.

Numai vizirul, un om invidios, șoptea: „Măria Ta, oare fiul tău chiar merită asemenea bogății? Dacă e atât de grozav, pune-l la încercare!” Sultanul, ispitit, i-a cerut lui Ahmed: „Adu-mi un cort mic cât o nucă, dar care, când se desface, să adăpostească o armată întreagă.” Ahmed s-a întristat, dar Pari Banu a zâmbit și i-a întins un cocoloș cât vârful degetului. „E cortul pe care îl ceri.” În piața palatului, Ahmed l-a desfăcut, iar pânzele s-au întins peste câmp, făcând umbră pentru mii de oameni. Sultanul a rămas cu gura căscată, iar vizirul a tăcut… pentru moment.

Invidia însă nu doarme. Vizirul a îndemnat din nou: „Cere-i acum un om destul de puternic încât să ridice și să strângă cortul singur!” Sultanul a poruncit, iar Ahmed s-a întors la Pari Banu. Zâna a chemat pe Shabbar, un slujitor al zânelor: mic de statură, dar atât de puternic încât muta munții. A doua zi, Shabbar a ajuns la curte, a prins o sfoară și, hop, cortul uriaș s-a înălțat ca o jucărie. Când vizirul a început să-l batjocorească, Shabbar s-a încruntat, a bătut din picior și l-a dojenit cu o putere înfricoșătoare. Curtea a amuțit, iar vizirul a fost aspru pedepsit pentru răutatea lui și alungat pe loc. Sultanul a înțeles că îndoiala și invidia îl rătăciseră.

Rușinat, el l-a îmbrățișat pe Ahmed: „Fiule, iartă-mi încercările nedrepte. Îți mulțumesc pentru minunile pe care ni le-ai adus, dar mai ales pentru inima ta curată.” A rugat-o pe Pari Banu să le fie oaspete ori de câte ori dorește, iar pacea s-a așternut din nou peste regat.

De atunci, prințul Ahmed a trăit când la palatul de smarald, când în minunatul palat al zânelor, purtând vești bune tatălui său. Ali și prințesa Nouronnihar au fost fericiți, iar Houssain și-a găsise liniștea în rugăciune. Iar despre covorul care zbura, ocheanul care vedea depărtări și mărul vindecător se povestește și azi, ca despre darurile care au unit trei frați și au vindecat o inimă de tată.

Iar dacă vreo invidie se mai ivea pe la curte, toată lumea își amintea ce se întâmplase cu vizirul cel rău și șoptea: „Adevărata putere stă în cinste, curaj și iubire.”