A fost odată un țăran care avea trei fii și o fâneață atât de frumoasă, încât îi ajungea fân pentru toată iarna. Dar în fiecare noapte de Sânziene, când iarba era mai înaltă și mai grasă, dimineața fâneața era culcată și mâncată de parcă trecuse o hoardă de cai pe acolo. Țăranul s-a întristat și a zis: „Cine îmi păzește fâneața în noaptea asta, acela va primi ce-și dorește.”

Fiul cel mare a spus: „Eu mă duc!” A stat la pândă până s-a făcut întuneric. Deodată, s-a cutremurat pământul de trei ori, de parcă o furtună trecea pe sub el. Băiatul s-a speriat, a fugit și s-a urcat într-un copac. Dimineața, iarba era iar prăpădită.

A doua vară, a încercat mijlociul. A stat ce-a stat, dar cum s-au pornit cutremurele, a rupt-o la fugă, și fâneața a rămas tot mâncată. Atunci mezinul, pe care toți îl strigau Cizmuliță, pentru că purta niște cizme vechi și intra mereu în cenușă, a zis blând: „Tată, lasă-mă pe mine.” Frații au râs de el, dar tatăl, necăjit, a dat din cap.

Cizmuliță s-a așezat la marginea fâneței cu un colț de pâine și brânză. Când s-a făcut miezul nopții, pământul a bubuit de trei ori și a apărut un cal năprasnic, echipat cu hamuri și șa de aramă lucitoare. Calul a început să pască aprig. Cizmuliță a prins îndrăzneală, i-a sărit în coamă și l-a apucat de frâu. Calul s-a ridicat pe picioarele dinapoi și a nechezat: „Lasă-mă, băiete, și-ți voi fi al tău, cu tot cu șaua și straiul de aramă!” „Numai dacă nu-mi mai strici fâneața”, i-a răspuns Cizmuliță. Calul s-a potolit. Băiatul l-a dus într-o grotă ascunsă și a lăsat acolo și o platoșă de aramă, un coif și un paloș, toate făcute să i se potrivească.

A doua noapte de Sânziene, pământul s-a zguduit iar. A apărut un cal cu hamuri de argint, și tot așa: Cizmuliță l-a prins, calul a promis să-i fie al lui cu tot cu harnașamentul de argint, iar băiatul l-a adăpostit în grotă, lângă platoșa, coiful și paloșul de argint. A treia noapte, cutremurele au fost și mai puternice. A apărut un cal falnic, cu hamuri de aur ce sclipeau ca soarele. Cizmuliță l-a stăpânit și a primit și straiele de aur. De atunci, fâneața a rămas neatinsă.

Nu după mult timp, regele țării a dat de veste: „Prințesa mea se va așeza trei duminici la rând pe vârful unui deal de sticlă netedă. Are trei mere de aur. Cine va urca până la ea și va primi merele, acela o va lua de soție și va primi jumătate din regat.” Oameni din toate colțurile au venit cu cai buni și armuri strălucitoare. Dar dealul era alunecos ca gheața, iar toți se prăvăleau înapoi.

În prima duminică, Cizmuliță a mers la târg în hainele lui ponosite. Frații l-au luat în râs. Dar, când s-a făcut vremea întrecerii, s-a strecurat la grotă, s-a înarmat cu platoșa de aramă și a încălecat calul de aramă. Nimeni nu l-a recunoscut. „Să vedem ce poți, băiete!” și-a zis în gând. A pornit în goană și a urcat o treime din deal. Prințesa, care ședea sus cu merele de aur în poală, a strigat: „Ăstuia îi dau astăzi mărul!” și i-a aruncat primul măr de aur. Cizmuliță l-a prins ca fulgerul și a zbughit-o înainte să-l ajungă cineva. Toți întrebau cine a fost, dar nimeni nu știa.

În a doua duminică, pe când lumea se bulucea, a apărut un cavaler în argint, pe un cal care scânteia la soare. Era Cizmuliță, desigur. A urcat două treimi din deal, mai repede decât oricine. Prințesa i-a aruncat al doilea măr de aur, iar el l-a prins și a dispărut la fel de iute, spre uimirea mulțimii.

În a treia duminică, când toți erau hotărâți să afle cine e tainicul călăreț, Cizmuliță s-a îmbrăcat în aur și a încălecat calul de aur. A pornit ca fulgerul, iar potcoavele n-au mai alunecat deloc. A urcat până în vârf, a oprit calul lângă prințesă și a luat al treilea măr chiar din mâna ei. Apoi, fără să-și spună numele, a salutat și s-a făcut nevăzut.

Regele s-a mirat și s-a mâniat puțin: „Cine primește merele trebuie să fie om din carne și oase. Vreau să-l văd!” A poruncit ca toți bărbații din împărăție să vină la curte și să se prezinte înaintea prințesei cu căciulile în mâini. Frații lui Cizmuliță s-au dus și ei, gătiți frumos. Pe Cizmuliță l-au lăsat acasă, căci se rușinau cu hainele lui peticite. Dar el a venit pe furiș, smerit și cu căciula trasă pe ochi.

Prințesa a trecut pe rând pe lângă toți. Niciunul nu avea merele. Când a ajuns în dreptul băiatului cel smerit, i-a zâmbit și a spus: „Ridică-ți capul.” Cizmuliță a scos din sân cele trei mere de aur. În sala mare s-a făcut liniște, apoi s-a pornit un murmur de uimire. Regele a bătut din palme: „Iată-l! Cel mai viteaz dintre toți.” Frații au înroșit, dar Cizmuliță i-a îmbrățișat și i-a iertat.

S-a făcut nuntă mare. Cizmuliță s-a însurat cu prințesa, iar regele i-a dăruit jumătate din regat. Calul de aur a nechezat voios, iar tatăl băiatului a plâns de bucurie. Și așa, cel pe care toți îl credeau mic și neînsemnat s-a dovedit a fi cel mai curajos și cel mai răbdător, și au trăit cu toții în pace și belșug.