Într-un lac limpede, sub frunze de nufăr, trăia un biban mic și foarte curios. Îi plăcea să se joace prin ierburile de apă, să urmărească bulele care urcau alene și să se întrebe, în fiecare zi: „Ce o fi sus, dincolo de luciul apei?”

A întrebat-o pe știuca bătrână, care știa multe. „Sus nu e pentru pești”, a mormăit știuca. „Acolo pândește primejdia. Stai jos, unde apa e adâncă și sigură.”

A întrebat-o și pe broasca verde, care tot sărea pe mal și se întorcea iar în apă. Broasca a râs. „Sus e aer, nu apă. Eu pot să respir și acolo, dar voi, peștii, nu. Mai bine privește norii în oglinda lacului.”

Bibanul a privit. În oglindă, norii alunecau ca niște oi albe. Frunzele de deasupra făceau umbre dantelate. Totuși, inima lui mică tot bătea: „Vreau să știu! Ce e, de fapt, sus?”

Într-o dimineață, pe când se juca printre firele de iarbă de apă, s-a făcut întuneric, ca o umbră mare. O plasă s-a lăsat ușor, ușor, și bibanul, împreună cu alți peștișori, a fost prins. S-au trezit ridicați din lac, dar nu în aerul uscat, ci într-o găleată plină cu apă rece și curată.

„O, ce lac ciudat!” a șoptit bibanul. Pereții erau rotunzi și albi, iar deasupra se vedea o lume nouă. Copaci mari își clătinau crengile, păsări treceau în zbor, iar două fețe de copii se aplecau deasupra găleții, ca două luni curioase. „Uite, am ajuns sus!” a tresărit bibanul. „Aici e… apă subțire?”

„Nu e apă, e aer”, a murmurat un clean mai bătrân, și el surprins. „Dar e ca un vis. Oamenii de sus se mișcă încet, ca și cum ar înota în propria lor apă.”

Copiii au chicotit. „Ce peștișori frumoși! Privește-l pe cel cu dungi! Parcă ne întreabă ceva.” Bibanul clipea și învârtea aripioarele, iar stropi jucăuși urcau și cădeau în luminițe.

Deodată, o pisică cenușie a venit tiptil-tiptil. Ochii ei străluceau ca două margele verzi. S-a suit pe marginea găleții și a întins o labă. „Vai!” a pufnit bibanul. „O știucă cu blană!” Copiii au bătut din palme: „Nu, pisico! La o parte! Peștii sunt prietenii noștri!” Pisica a făcut un pas înapoi, s-a ghemuit la soare și a început să toarcă, ca un mic motoruș.

„Să-i păstrăm?” a întrebat băiețelul, cu ochii rotunzi. Fetița a clătinat din cap. „Mămico spune că fiecare trebuie să stea acolo unde îi e bine. Peștii au nevoie de lacul lor.” Din pridvor s-a auzit vocea blândă a mamei: „Aduceți-i repede înapoi. Soarele e puternic. Locul lor e în adânc.”

Copiii au apucat găleata cu grijă. Apa s-a legănat ca un leagăn, iar lumea de sus a curs pe pereți în dungi de lumină. Bibanul privea totul cu ochii mari: cerul albastru, norii, frunzele, casele. „Acum știu cum e sus”, își spunea. „E altfel, e frumos, dar nu e pentru pești.”

La mal, copiii au coborât încet pe pietre. „Gata, acasă!” a spus fetița. Au înclinat găleata, iar apa a alergat înapoi în lac, ca un pârâiaș vesel. Bibanul a simțit sărutul răcoros al adâncului. A dat din coadă și a plutit în ierburi, fericit cum nu mai fusese.

„Unde ai fost?” l-au întrebat ceilalți peștișori, înghesuindu-se în jurul lui. „Ce e sus?” Bibanul a zâmbit, cu inima plină. „Sus e aer și soare, copaci și oameni buni. E frumos de privit, dar noi trăim în apă. Și e tare bine acasă.”

De atunci, bibanul cel curios a rămas tot curios. Își ridica uneori ochii spre luciul unde norii se joacă, asculta cum ploaia bate ca niște degete pe apă și își amintea de drumul în găleată. Știa, însă, să fie și chibzuit. Curiozitatea l-a purtat într-o aventură, iar bunătatea copiilor l-a adus înapoi.