Era o dimineață răcoroasă de toamnă. Frunzele foșneau ușor, iar cerul era limpede și albastru. Peter se trezi hotărât că astăzi era ziua mamei și voia să-i ducă un cadou din inimă: un coș mare cu afine dulci.

Peter alergă spre marginea pădurii, cu coșulețul în mână. Căută printre mușchi, pe sub ferigi, după tufișuri, dar afinele parcă dispăruseră. Frunzele erau ruginii, vântul adia rece, iar bobițele albastre nu se vedeau nicăieri. „Of”, șopti Peter, „unde s-or fi ascuns? Aș vrea să găsesc ceva frumos pentru mama.”

Chiar atunci, lângă o cioată, se ivi un omuleț cât palma, îmbrăcat într-o mantie albastră, cu o coroniță din frunzulițe de afin. Ochii îi scânteiau blânzi. „Bună, Peter”, spuse el cu glas subțire. „Eu sunt Regele Afinelor. Te-am auzit. Vrei să ne urmezi?”

Peter clipi uimit. „Dar eu sunt prea mare ca să vă văd pe voi… și afine nu mai sunt.” Regele zâmbi și atinse ușor gheata băiatului cu un toiag subțire ca o crenguță. Dintr-odată, totul creștea în jur: iarba deveni pădure, mușchiul — covor pufos, iar Peter se făcu mic, mic, cât regele! „Acum vezi ce nu văd oamenii mari”, râse Regele Afinelor.

Din spatele unei frunze răsăriră copii îmbrăcați în albastru, cu căciulițe rotunde ca bobițele. „Bun venit, Peter!”, ciripiră ei. „Noi suntem copiii-afină. Hai cu noi!” Unul ridică o frunză strălucitoare. Dedesubt, afine grase, ascunse ca niște mărgele. Peter își umplu coșulețul mărunt, râzând: „Erau chiar aici!” Copiii-afină săltau sprinteni, arătându-i locuri bune: „Aici! Și aici!”

Merseră pe o potecă verde, moale ca o pernă. Pe o creangă, o veveriță strângea alune pentru iarnă. Furnicile duceau firimituri, una câte una, harnice și grăbite. Un pițigoi cânta scurt, ca un clopoțel. Peter privea totul cu ochi mari. „Ce frumoasă e pădurea voastră!”, șopti el.

„Să nu uităm de bobițele roșii”, spuse Regele Afinelor. „Mama ta se va bucura și de ele.” Îl conduse pe Peter către o poieniță luminată. Acolo, fetițe în rochițe roșii, cu cununi de frunze verzi, făceau reverențe. „Noi suntem copiii-merișor”, spuseră ele. Lângă ele, stătea un alt omuleț, cu mantie roșie și o mică stea pe piept. „Sunt Regele Merișoarelor. Bine ai venit, Peter!”

Au ridicat împreună frunzulițe lucioase, iar dedesubt luceau bobițe roșii, ca niște steluțe aprinse. Peter primi un al doilea coșuleț. Lucrară cu voie bună: „Una pentru coș, una pentru drum”, râseră copiii, gustând câte o boabă. Peter își umplu și al doilea coș. „Sunt pentru mama”, spuse el cu mândrie. „O să fie tare fericită.”

După ce soarele coborî puțin, Regele Afinelor bătu din palme. „E vremea să mergem.” Au luat-o pe o cărare pe sub ierburi mirositoare, iar lumina se filtra aurie printre frunze. Peter simțea inima bătându-i repede de bucurie. La marginea pădurii, regele atinse din nou pantoful băiatului. Lumea mică se îndepărtă, iar Peter reveni la mărimea lui obișnuită.

Lângă el, pe iarbă, se aflau două coșuri mari, pline ochi: unul cu afine albastre, altul cu merișoare roșii. Peter se întoarse ca să-și ia rămas-bun, dar Regele Afinelor și copiii dispăruseră deja, ca și cum s-ar fi topit în lumină. Pe palmă însă îi rămăsese o căciuliță albastră cât un strop de rouă. „Mulțumesc!”, șopti el către pădure.

A alergat spre casă cât a putut de repede. Mama deschise ușa zâmbitoare, iar ochii i se umplură de lumină când văzu coșurile. „Oh, Peter! Ce dar minunat!” Îl strânse în brațe, iar casa se umplu de miros dulce de pădure. Au spălat bobițele, au gustat câteva, iar mama a promis plăcintă și dulceață.

Seara, când Peter își puse capul pe pernă, se gândi la copiii-afină și la copiii-merișor, la pașii mici pe mușchi și la râsetele lor ușoare. Oare fusese vis? Se uită la căciulița minusculă de pe noptieră. Zâmbi. Nu, nu fusese doar un vis. Și-a închis ochii, fericit că darul lui din inimă ajunsese la timp, chiar din Ținutul Afinelor.