Într-un sat de lângă mare trăia un pescar harnic. În fiecare dimineață, când cerul abia se lumina, își lua undița și coșul, apoi mergea la țărm. Vântul mirosea a sare, valurile șopteau, iar pescarul spera la un prânz bun pentru familia lui.

Într-o zi, pescarul a aruncat undița și a așteptat răbdător, ascultând marea. Deodată, vârful undiței a tresărit. „Uite, un pește!”, a spus el bucuros. A tras firul încet, încet, și a scos din apă un peștișor strălucitor. Era mic, micuț, cât palma.

Peștișorul s-a zbătut în palmă și i-a vorbit pescarului: „Te rog, om bun, lasă-mă înapoi în apă! Sunt prea mic acum. Dacă mă lași să cresc, voi deveni mare, mare! Atunci, cândva, mă vei prinde din nou și voi fi destul pentru o masă mare, poate chiar pentru toată familia ta.”

Pescarul s-a uitat la peștișorul mic. S-a gândit o clipă. Marea foșnea, iar soarele urca pe cer. „Ești mic, într-adevăr”, a spus el blând. „Dar nu știu dacă te voi mai întâlni vreodată. Astăzi te am în mână. Mâine, cine știe?”

Peștișorul a mai rugat o dată: „Te rog, te rog! Acum nu-ți folosesc prea mult. Lasă-mă să cresc și îți promit că voi fi mai bun pentru tine mai târziu.”

Pescarul a clătinat din cap: „Nu pot să mă bazez pe un poate. Mai bine puțin, dar sigur, decât mult, dar nesigur. Astăzi te pot duce acasă. Astăzi pot pune ceva pe masă.”

Așa că pescarul a pus peștișorul cu grijă în coș. Nu a fost o prindere mare, dar era reală, era aici. A strâns undița, a mulțumit mării și a pornit spre sat, pășind pe nisipul cald.

Acasă, copiii l-au întâmpinat cu bucurie. „Ai prins ceva, tată?” Pescarul a zâmbit: „Da, am prins puțin, dar destul.” Au gătit peștișorul cu ierburi și l-au împărțit între ei. Nu a fost o sărbătoare, dar a fost o masă caldă, câștigată cinstit.

În seara aceea, pescarul a stat pe prag și a privit stelele. S-a gândit la vorbele peștișorului și la ale sale. „Marea este mare și plină de surprize”, a murmurat el. „Dar nu poți trăi doar din promisiuni. Ceea ce ai acum, ceea ce poți folosi astăzi, are valoare.” Apoi a intrat în casă, mulțumit cu ce avusese și cu ce dăduse familiei lui.

Și astfel, pescarul a învățat — și ne învață și pe noi — că uneori este mai înțelept să prețuim lucrul mic și sigur pe care îl avem, decât să așteptăm, fără garanție, ceva mare și nesigur.