Într-o dimineață luminoasă, o spiridușă mică, îmbrăcată în verde, se juca prin mușchiul moale al pădurii. Dintr-odată, ceva rotund și strălucitor s-a rostogolit din tufiș: un glob auriu, cât palmele ei împreunate. Era cald și mirosea a raze dulci.

— Uau! a șoptit spiridușa. E un ou… un ou al Soarelui!

A început să strige: — Veniți repede! Am găsit Oul Soarelui!

Veverița a sărit din brad, ariciul a foșnit prin frunze, furnicile au venit în rând, iar un gândăcel lucios s-a oprit din cântec. Toți au privit mirându-se.

— Un ou de soare, a zis veverița. Trebuie să-i facem un cuib moale!

Furnicile au adus mușchi, ariciul a adunat frunzulițe, iar spiridușa a netezit totul cu palmele. Au așezat „oul” în cuibul verde, acolo unde razele ajungeau printre crengi.

— Să-l păzim, a hotărât spiridușa. Când se va sparge, va ieși un pui de soare!

Zilele au trecut cu șoapte și cântece. Spiridușa îi cânta încet, iar veverița îl întorcea cu grijă. Toți îl miroseau, visând la lumina care urma să iasă dinăuntru.

Sus, pe o ramură neagră, o cioară cu ochii lucitori privea cu interes.

— Ce comoară portocalie, a croncănit ea. Poate e bună de mâncat!

Cu un fâlfâit, cioara a coborât în zbor, a apucat globul cu ciocul și s-a ridicat greoi spre cuibul ei. Spiridușa a alergat sub crengi, cu brațele întinse.

— Nu, nu! E Oul Soarelui!

Dar globul era greu. Cioara l-a scăpat. S-a lovit de o piatră și — poc! — s-a crăpat. Din el a curs un suc auriu, parfumat, care a răspândit un miros de vară.

— Of! a oftat spiridușa, cu ochii mari. S-a spart puiul de soare…

Veverița a atins cu vârful degetelor sucul lipicios. A gustat. A clipit uimită.

— E dulce! E atât de bun!

Toți au gustat câte un strop. Ariciul a râs mulțumit, iar furnicile au dansat în cercuri mici. Spiridușa a lipit buzele de coaja lucioasă și a sorbit o picătură. Parcă soarele îi cânta în inimă.

Atunci, deasupra poienii a trecut o rândunică, cu coada ca o foarfecă. A coborât, ciripind veselă.

— Ce e cu zarva asta parfumată? a întrebat ea.

Spiridușa i-a povestit totul, din prima clipă până la „poc!”. Rândunica a zâmbit.

— Nu a fost un ou de soare, micuțo. A fost o portocală. Eu vin din țările calde și le-am văzut în copaci cu frunze verzi și flori albe ca zăpada. Soarele le încălzește, iar ele se coc și devin aurii.

— O por-to-ca-lă? a repetat încet spiridușa. Atunci… Soarele nu își pierde ouăle?

— Nu, a ciripit rândunica. Dar dacă vrei, te pot duce să vezi unde cresc adevăratele „ouă ale soarelui”. Ține-te bine de penele mele!

Spiridușa s-a urcat ușor pe spatele rândunicii. Vântul le-a mângâiat obrajii. Au zburat peste râuri argintii, peste sate cu acoperișuri roșii, peste câmpuri aurii și peste o mare albastră care sclipea ca un ochi uriaș.

Când au ajuns, aerul mirosea a flori. În fața lor erau livezi întregi de copaci verzi, plini de globuri portocalii. Printre frunze, flori albe, ca niște clopoței, împrăștiau parfum dulce.

— Uite, a șoptit rândunica. Aici cresc portocalele.

Spiridușa a atins cu vârful degetelor o portocală și a râs: — Parcă țin în palmă un mic soare!

Rândunica a cules ușor o floare de portocal și i-a dat-o spiridușei. — Pentru tine. Ca să-ți amintești.

S-au întors spre pădure când cerul s-a colorat în roz. Prietenii așteptau plini de întrebări. Spiridușa le-a arătat floarea albă și le-a povestit despre livezile calde, despre copacii încărcați de „ouă” aurii și despre gustul dulce ca lumina verii.

— Deci Oul Soarelui a fost, de fapt, o portocală, a mormăit ariciul, mulțumit.

— Tot darul soarelui este, a zâmbit spiridușa, așezând floarea în cuibul de mușchi.

Și, din ziua aceea, ori de câte ori rândunicile treceau zburând peste pădure, spiridușa le făcea cu mâna și își amintea de livezile calde, de parfumul alb al florilor și de „Oul Soarelui” care i-a arătat lumea.