A fost odată un bătrân și o bătrână care trăiau într-o căsuță curată, la marginea satului. Într-o zi, bătrâna a zis: — O să coc o turtă dulce în formă de omuleț, ca să ne înveselim.

Bătrâna a frământat aluatul parfumat, l-a întins, a decupat un omuleț zâmbăreț și i-a pus ochi din stafide, nasturi strălucitori și o gură curbată din zahăr. L-a așezat în tavă și l-a băgat la cuptor.

Când casa s-a umplut de miros dulce, bătrâna a deschis ușa cuptorului. Deodată, hop! Omulețul din turtă dulce a sărit din tavă, a aterizat pe podea și a luat-o la fugă spre ușă.

— Stai! strigă bătrâna. — Stai! strigă și bătrânul. Dar omulețul a râs și a cântat: — Fugi, fugi, cât poți de iute! Nu mă prindeți, sunt Omulețul din turtă dulce! Și a zbughit-o pe drum.

Pe drum a întâlnit un porc noroiat. — Mmm, ce bun miroși! Măi omuleț, hai să te gust, grohăi porcul. — Nu, nu! Fugi, fugi, cât poți de iute! Nu mă prinzi, sunt Omulețul din turtă dulce! strigă el, și porcul a început să alerge după el.

La scurt timp după aceea, o vacă rumegătoare a ridicat capul. — Mu! Ce gustare drăgălașă, zise ea. — Nici tu! Fugi, fugi, cât poți de iute! Nu mă prindeți, sunt Omulețul din turtă dulce! Iar vaca s-a alăturat porcului și celor doi bătrâni, toți alergând într-un șir lung.

Un cal puternic i-a auzit și a tropăit pe lângă ei. — Iha! Te prind eu numaidecât, necheză el. — Nu mă ajungi! Fugi, fugi, cât poți de iute! Nu mă prindeți, sunt Omulețul din turtă dulce! cântă omulețul, cu pași mici și iuți. Calul a intrat și el în goană.

Omulețul a alergat peste câmpuri, pe lângă garduri, peste podețe. Picioarele lui de turtă băteau pământul: tup-tup, tup-tup. Toți gâfâiau, dar niciunul nu-l ajungea.

În cele din urmă, Omulețul din turtă dulce a ajuns la un râu lat. Apa curgea iute și spuma sclipitoare îi uda marginile. — Oh, dacă intru, mă înmoi și mă duc pe apă, se plânse el. Ce să fac? Între timp, ceilalți se apropiau, tot mai aproape.

Atunci, din tufișuri a ieșit o vulpe roșcată, cu ochii șireți. — Bună ziua, micuțule, zise ea blând. Pari grăbit. Te pot ajuta să treci. Urcă pe coada mea, e uscată și sigură. Omulețul s-a urcat pe coada vulpii, iar aceasta a intrat în apă.

— Ups, apa e cam adâncă, spuse vulpea după câțiva pași. Mai bine urcă pe spatele meu, ca să rămâi uscat. Omulețul a urcat pe spatele vulpii. — Aoleu, apa crește! zise vulpea. Urcă pe ceafa mea. Apoi, după încă câțiva pași: — Încă puțin și ne udăm. Cel mai bine e pe capul meu. Și chiar la mal: — Doar pe botul meu e cu totul uscat. Urcă aici.

Omulețul din turtă dulce, lăudăros și sigur pe el, s-a cocoțat pe botul vulpii. Dar, hop! Vulpea și-a aruncat capul într-o parte și, cu un hap!, l-a prins dintr-o înghițitură.

— Și gata, a spus vulpea, lingându-se pe buze. Omulețul din turtă dulce a dispărut. Au ajuns atunci bătrâna, bătrânul, porcul, vaca și calul. S-au oprit la mal și au oftat. — Of, era atât de iute... și atât de lăudăros, a murmurat bătrâna.

De atunci, prin sat se povestește despre Omulețul din turtă dulce care alerga și striga: Fugi, fugi, cât poți de iute! Nu mă prindeți, sunt Omulețul din turtă dulce! Dar toți copiii știu și altceva: nu te lăuda prea tare și ai grijă în cine ai încredere, mai ales când cuvintele sunt prea dulci.