Într-o grădină liniștită, printre ierburi verzi și frunze lucioase, creștea un mic boboc de trandafir roz. Era atât de mic și de timid, încât stătea strâns învelit în frunzișul său, ca într-o pătură. Lumea din jur părea foarte mare, iar bobocul nu știa încă dacă voia să o vadă.

În fiecare dimineață cântau păsările, iar fluturii zburau ușori ca niște petale în aer. Bobocul le asculta, dar nu ridica deloc căpșorul. „Mi-e teamă”, își spunea el. „Dacă vântul e prea aspru? Dacă ploaia mă udă prea tare? Dacă soarele mă arde?” Și se strângea iar, închis ca un ghem.

Într-o zi, Soarele s-a oprit chiar deasupra grădinii și a zâmbit cu raze calde. „Micule trandafir roz”, a spus el blând, „deschide-ți puțin inima să te văd. Nu te voi răni. Te voi mângâia cu lumină și te voi încălzi ușor.”

Apoi a venit Vântul, alergând lin printre firele de iarbă. „Micule boboc”, a șoptit el, „nu-ți fie frică de mine. Când te vei deschide, te voi legăna încetișor ca pe un cântec. Te voi ajuta să te ții drept, să respiri adânc și să te bucuri de aer.”

Din norii pufoși a coborât și Ploaia, măruntă și curată. „Trandafir mic”, a murmurat ea, „eu îți aduc apă bună. Îți spăl frunzele, îți potolesc setea și te fac puternic. Nu vin să te supăr, vin să te ajut.”

Bobocul i-a ascultat pe toți, dar tot își ținea petalele strânse. „Mi-e teamă”, a mai șoptit el. „Nu știu cum e acolo, afară. Poate e prea mult pentru mine.” Și a rămas așa, ascuns, de parcă ar fi adormit.

Zilele au trecut. Soarele a venit în fiecare dimineață, Vântul a trecut ușor peste grădină, iar Ploaia a bătut la poartă cu picături fine. „Suntem aici”, îi spuneau ei iar și iar. „Când vei fi gata, te vom ajuta.” Bobocul a început să simtă căldura în tulpină, puterea în frunze și o mică, mică dorință de a vedea cerul.

Într-o dimineață, după o ploaie ușoară și un răsărit blând, bobocul a prins curaj. „Poate pot… doar un pic”, și-a zis. Și, încet-încet, a desprins o petală. Nu s-a întâmplat nimic rău. A mai lăsat încă una, apoi încă una. Soarele l-a încălzit, Vântul l-a legănat, Ploaia i-a lăsat pe frunze o sută de mărgele strălucitoare. „Ce frumos e!”, a suspinat trandafirul. „Ce bine că am îndrăznit!”

Când micul trandafir roz s-a deschis pe deplin, grădina s-a umplut de parfumul lui. Au venit albinele, zumzăind prietenoase, și fluturii, colorați și veseli. „Bun venit, frumosule!”, păreau să spună toți. Trandafirul s-a simțit văzut, iubit și în siguranță.

„Mulțumesc, Soare. Mulțumesc, Vânt. Mulțumesc, Ploaie”, a șoptit el. „Acum știu că lumea e mare, dar este și blândă. Iar eu pot să cresc.” Și din ziua aceea, micul trandafir roz a ținut capul sus, luminând grădina cu culoarea lui și arătând tuturor că, atunci când asculți de prietenii care-ți vor binele și strângi curajul în inimă, poți înflori cu adevărat.