Într-un sat liniștit, trăia un tată și cei trei fii ai săi. Băieții se iubeau, dar se certau des. Se certau pentru cine să care găleata, cine să primească cea mai mare felie de pâine sau cine să meargă primul la joacă. Vorbele lor deveneau tot mai aspre, iar în curte era mereu zgomot.

Tatăl îi privea și se îngrijora. Știa că, dacă se ceartă mereu, vor deveni slabi și triști. Așa că a hotărât să le arate o lecție pe care să nu o uite.

Într-o dimineață, i-a chemat în curte. Lângă el era un mănunchi gros de bețe, strâns cu o sfoară. Bețele erau scurte, uscate și tari.

– Fiilor, a spus tatăl blând, vreau să încercați să rupeți acest mănunchi. Luați-l pe rând.

Fiul cel mare a luat mănunchiul. L-a ținut bine și a strâns din dinți. A împins, a tras, a apăsat. Mănunchiul nu s-a rupt. Sfoara a rămas strânsă, iar bețele au stat împreună, tari ca o singură bucată.

– Nu pot, tată, a spus el, obosit.

A urmat fiul mijlociu. Și el a încercat. A apăsat cu genunchiul, a răsucit mănunchiul, dar nimic. Bețele nu s-au clintit.

– Nici eu nu pot, a murmurat rușinat.

Apoi a venit rândul mezinului. A zâmbit curajos, a încercat și el, dar mănunchiul a rămas întreg.

– Este prea puternic, a spus băiatul mic, privind la tatăl său.

Tatăl a dat din cap și a spus: – Bine. Acum urmăriți cu atenție.

A desfăcut sfoara și a împărțit bețele, dând câte un băț fiecărui fiu. – Încercați acum să rupeți câte un băț, le-a spus.

Fiul cel mare a îndoit bățul. Poc! S-a rupt imediat. Fiul mijlociu a făcut la fel. Poc! Și mezinul a rupt și el bățul lui, fără efort.

Tatăl a luat alte bețe și, pe rând, le-a rupt ușor în fața lor. Apoi i-a privit cu drag.

– Vedeți? a întrebat el. Cât timp bețele au stat împreună, nimeni nu le-a putut rupe. Dar, luate pe rând, s-au frânt repede. Așa sunteți și voi. Dacă vă certați și stați fiecare de unul singur, este ușor să vă întristați, să obosiți, să greșiți. Dar dacă sunteți uniți, dacă vă ajutați și vă ascultați, veți fi puternici și veți trece peste orice.

Băieții au tăcut. S-au privit și au înțeles. Fiul cel mare și-a pus mâna pe umărul fraților.

– Îmi pare rău că m-am certat. Vreau să fim împreună.

– Și eu, a spus mijlociul.

– Și eu, a șoptit mezinul.

Din ziua aceea, au încercat să lucreze cot la cot. Când trebuia cărat un coș, îl ridicau împreună. Când cineva avea o supărare, ceilalți ascultau. Curtea a devenit mai liniștită, iar casa, mai veselă.

Iar tatăl zâmbea, știind că mănunchiul de bețe le-a arătat o lecție prețioasă: Împreună suntem mai puternici.