Pe vremuri, pe coasta stâncoasă a Cornwallului, pe când regele Arthur domnea cu dreptate, trăia un băiat isteț și neînfricat pe nume Jack. Nu era nici cel mai înalt, nici cel mai puternic, dar avea o minte iute, un pas sprinten și o inimă caldă pentru oamenii necăjiți. În acele zile, uriașii coborau uneori din munți și speriau satele. Cel mai cumplit era Cormoran, uriașul de pe Muntele Sfântului Mihail. Fura vitele, sfărâma gardurile și râdea când oamenii plângeau.

Jack s-a hotărât să pună capăt groazei. Într-o noapte cu lună, a urcat pe istmul de piatră până sub muntele uriașului și a săpat în tăcere o groapă adâncă, cât să încapă Cormoran cu tot cu pașii lui imenși. A acoperit groapa cu crengi și paie și le-a presărat cu praf de drum, ca să arate ca pământul neted. Când zorii au albit marea, Jack a suflat tare din corn. Uriașul s-a ridicat furios și a alergat grăbit după sunet. Nu a văzut capcana și a căzut în groapa adâncă. Jack a sărit la margine, a apucat bine toporul și, cu o lovitură hotărâtă, a pus capăt răutății lui Cormoran. Oamenii din Cornwall au sărbătorit și i-au făcut lui Jack o curea pe care scria: „Acesta e viteazul din Cornwall ce l-a răpus pe uriașul Cormoran”.

Vestea s-a dus repede și Jack a pornit la drum, căci mai erau nedreptăți de îndreptat. În Țara Galilor trăia un uriaș numit Blunderbore, prieten cu Cormoran. Când a aflat cine venise pe drum, a strigat: „Te prind și te voi răzbuna pe prietenul meu!” L-a apucat pe Jack, l-a dus la castelul său și l-a încuiat într-o încăpere cu zăbrele, unde zăcea și o domniță tristă răpită de multă vreme.

Jack, deși prins, nu și-a pierdut curajul. A șoptit domniței un plan. Când uriașul și fratele său s-au îmbătat cu vin și au adormit greoi lângă foc, Jack a scos din cizma lui un cuțitaș ascuns, a tăiat cu grijă legăturile, a împletit repede două funii și le-a aruncat capetele peste gleznele uriașilor. A prins funiile de un stâlp puternic și, cu o smucitură iute, i-a trântit la pământ. A apucat apoi o sabie grea de pe perete și, fără milă pentru nedreptate, i-a învins pe amândoi. Dimineața, Jack a deschis porțile castelului și i-a eliberat pe toți cei închiși acolo. Domnița i-a mulțumit cu lacrimi de bucurie, iar Jack a fost chemat la curtea regelui Arthur, unde i s-a dat loc de cinste la masă și toți l-au numit „îndrăzneț și drept”.

După o vreme, Jack a pornit din nou să cutreiere ținuturile. O furtună l-a prins lângă o casă mare, singuratică. A bătut la ușă și o femeie speriată i-a șoptit: „Fugi, acesta e adăpostul unui uriaș cu trei capete!” „Nu fug de nedreptate”, a spus Jack, intrând. Când uriașul s-a întors, a trântit masa și a mormăit, dar era obosit și, după ce a mâncat, a adormit greu ca o stâncă. Jack s-a strecurat pe vârfuri, a apucat cea mai ascuțită sabie din casă și, cu îndrăzneală și iscusință, a pus capăt primejdiei. În cuferele uriașului a găsit lucruri nemaivăzute: o pelerină care te făcea nevăzut, o căciulă a cunoașterii, o sabie care tăia ca fulgerul și încălțări atât de iuți, încât pașii parcă zburau. Oamenii din jur, scăpați de frică, i-au spus că darurile erau de la un vrăjitor pe care uriașul îl slujise cândva. Jack le-a luat, promițând să le folosească doar pentru bine.

Vestea curajului său a ajuns până la Prințul din Țara Galilor, care dorea să-și viziteze aleasa, ținută departe, într-un loc păzit de primejdii. „Vino cu mine, Jack”, i-a spus prințul, „căci eu am inimă, dar tu ai și minte și pricepere.” Așa au pornit amândoi, prin păduri dese și peste coline. Curând, căciula cunoașterii i-a șoptit lui Jack: „La capătul drumului e un pod îngust, iar doi uriași te pândesc să te prindă.” Jack a îmbrăcat pelerina nevăzută, a alergat cu încălțările iuțelii, a ajuns la pod și a tăiat lanțul care îl ținea. Când uriașii au năvălit, podul s-a prăbușit sub pașii lor grei, iar ei au căzut în prăpastia subterană fără să mai poată face rău nimănui.

La capătul drumului, pe o colină învăluită în ceață, se afla un castel vrăjit. Zidurile erau reci ca iarna, porțile nu se mișcau, iar în curte stăteau statui de piatră ce păreau oameni prinși într-o clipă de teamă. „Aici domnește Galigantus, un uriaș slujit de un fermecător rău”, a șoptit căciula cunoașterii. Jack și-a pus pelerina, a intrat fără să fie zărit și a văzut cum vrăjitorul încerca să ademenească prin farmece pașii prințului, pentru a-l rătăci. Cu sabia-i iute, Jack a tăiat cercul de vrăji și a rupt puterea farmecelor. Galigantus a năvălit cu pașii lui grei, dar Jack, nevăzut și sprinten, l-a înfruntat cu îndrăzneală: s-a strecurat printre pașii lui, a lovit lanțurile ce legau porțile și a slobozit vântul ce le-a trântit cu vuiet. Cu fiecare lovitură dreaptă, uriașul slăbea, până ce nu a mai putut face rău. Atunci, vrăjitorul, văzându-și puterea frântă, a fugit în întuneric, iar vraja castelului s-a risipit ca un abur la soare.

Statuile de piatră s-au transformat în carne și oase, și cavaleri, doamne și copii au respirat din nou, liberi. Printre ei s-a aflat și aleasa prințului, care a alergat bucuroasă în brațele lui. Întreaga curte a mulțumit lui Jack, care s-a ascuns rușinat după pelerină, nevrând să primească laude prea mari. Dar prințul l-a prins de mână și l-a dus la regele Arthur, care i-a spus: „Jack, ai folosit înțelept darurile tale și ai apărat pe cei slabi. Te numesc cavaler și prieten al curții mele.”

S-a făcut o nuntă frumoasă pentru prinț și aleasa lui, iar Jack a luat de soție pe fiica unui duce, o tânără blândă și curajoasă ca el. În Cornwall, curelele și poveștile despre Jack au atârnat deasupra vetrelor ca amintire a faptelor lui. Iar atunci când oamenii auzeau pași grei de munte, își aduceau aminte că nu mărimea te face puternic, ci inima și mintea. Iar Jack, Ucigașul de Uriași, a rămas în istorie nu doar pentru brațul îndrăzneț, ci și pentru felul în care a știut să-și folosească mintea spre bine.

Așa se încheie povestea lui Jack: cu drumuri străbătute, uriași învinși, vrăji risipite și inimile oamenilor ușurate. Iar dacă vreodată vei întâlni o nedreptate mare, amintește-ți de băiatul din Cornwall care a săpat o groapă sub pașii uriașului și a câștigat cu curaj și istețime.