A fost odată un băiat pe nume Jack, care trăia cu mama lui într-o căsuță săracă la marginea satului. Aveau o singură comoară: vaca lor blândă, Lăptoasa. Într-o primăvară grea, Lăptoasa nu mai dădea lapte, iar cămara era goală. Cu inima strânsă, mama i-a spus lui Jack:

— Du-o pe Lăptoasa la târg și vinde-o. Avem nevoie de bani ca să mâncăm.

Pe drum, Jack a întâlnit un bătrân cu ochi vioi și un sac mic. Bătrânul a zis, șoptit, ca și cum ar fi spus un mare secret:

— Tinere, îți dau pentru vaca ta cinci boabe de fasole cum nu s-au mai văzut. Dacă le pui în pământ, vor urca până la cer!

Jack a crezut, pentru că în inima lui trăia o scânteie de îndrăzneală. A schimbat vaca pe boabele stranii și a alergat acasă, mândru să-i arate mamei comoara.

Dar mama s-a înfuriat. Nu erau galbeni, nici măcar pâine, ci doar niște boabe! A deschis fereastra și le-a aruncat în grădină.

— La culcare, Jack! a spus ea, tristă și supărată. Mâine vom vedea ce putem face.

Dimineața, casa s-a umplut de umbră. Pe fereastră, Jack a văzut un lucru nemaivăzut: din grădină crescuse, peste noapte, un vrej de fasole uriaș, gros cât trunchiul unui copac, încolăcindu-se până sus, sus, în nori.

— Trebuie să văd unde duce! a decis băiatul.

A apucat o frunză, apoi alta, și a urcat, a urcat, până când a străpuns ceața și a pășit pe un tărâm de deasupra norilor. Acolo, pe o potecă lată, a zărit un castel cât un deal. Ușa era înaltă, inelele de la clanță străluceau ca soarele, iar dinăuntru venea miros de pâine caldă.

La ușă i-a răspuns o femeie foarte înaltă, dar cu privirea blândă.

— Ce cauți aici, micuțule? a întrebat ea.

— Mi-e foame, doamnă. Aș vrea doar o bucățică de pâine, a spus Jack, simțindu-se brusc foarte mic.

— Du-te repede înăuntru, dar fii atent! Soțul meu este un uriaș, iar uriașii nu sunt prietenoși cu oamenii, a șoptit ea.

I-a dat lui Jack pâine și lapte, dar n-au apucat să termine când s-a auzit un tropot care zguduia podeaua. Femeia l-a vârât pe Jack în cămară și a trântit ușa. Uriașul a intrat și a bubuit:

— Fee-fi-fo-fum! Simt miros de sânge de om!

— Doar vântul bate și aduce mirosuri din vale, l-a liniștit soția.

Uriașul a mâncat o friptură cât masa și apoi a poruncit:

— Adu-mi punga cu galbeni!

A numărat monedele până i s-au îngreunat pleoapele și a adormit sforăind. Văzând asta, Jack a ieșit tiptil din cămară, a luat punga cu galbeni și a fugit. A alergat pe potecă, s-a aruncat pe vrej și a coborât grăbit până acasă.

Mama s-a minunat, iar cu banii au putut cumpăra hrană. Dar curiozitatea lui Jack nu se potolise. Câteva zile mai târziu, s-a uitat din nou la norii pufoși și s-a hotărât:

— O să mai urc o dată.

A urcat iar până la castel. Femeia l-a recunoscut și a dat din cap, temătoare.

— Nu ar trebui să fii aici… Dacă soțul meu te prinde…

— Vă rog, promit că voi fi atent, a spus Jack.

Din nou i-a dat o bucățică de mâncare și l-a ascuns, de data aceasta în cuptorul rece. Uriașul a intrat cu pași grei.

— Fee-fi-fo-fum! Simt miros de sânge de om!

— E doar supa fierbinte, i-a răspuns soția, dând din mână.

După ce a mâncat, uriașul a strigat:

— Adu-mi găina! Cea care face ouă de aur!

Femeia a adus o găină frumoasă, cu pene lucioase. Uriașul a poruncit:

— Fă un ou!

Și, ca prin minune, găina a făcut un ou de aur. Uriașul l-a pus deoparte, a ațipit, iar sforăitul lui s-a transformat în tunet. Jack a ieșit pe vârfuri, a luat găina și a gonit cât a putut. A coborât pe vrej cu inima bătându-i în piept și i-a arătat mamei găina fermecată, care făcea ouă de aur ori de câte ori i se cerea frumos.

De atunci, casa lor a fost plină de bucurie. Totuși, într-o dimineață, Jack s-a uitat iar la vârful vrejului și s-a întrebat dacă în castel nu se mai află ceva și mai deosebit.

— O ultimă dată, și gata, și-a spus el.

A urcat iarăși. Femeia era îngrijorată și i-a spus hotărât:

— Nu! Dacă te prinde, nu te mai pot salva!

Jack a așteptat momentul potrivit și s-a strecurat înăuntru când ușa a rămas întredeschisă. S-a ascuns după o ladă. Uriașul a venit, mormăind:

— Fee-fi-fo-fum! Simt miros de sânge de om!

S-a uitat peste tot, dar nu l-a găsit. Apoi a poruncit:

— Adu-mi harpa!

Soția i-a adus o harpă minunată, cu lemn lucios și strune care sclipeau. Uriașul a spus:

— Cântă!

Harpa a început o melodie atât de dulce, încât pereții păreau că respiră în ritm. Curând, uriașul a adormit adânc, cu capul pe masă. Jack a întins mâinile, a prins harpa și, cât ai clipi, a luat-o la fugă. Dar harpa a strigat, subțire și speriată:

— Stăpâne! Stăpâne!

Uriașul s-a trezit, a văzut băiatul și a pornit pe urmele lui. Tropotul lui făcea să tremure pământul de deasupra norilor. Jack a alergat, a ajuns la marginea tărâmului și s-a aruncat pe vrej. A coborât cât a putut de repede, iar frunzele îl loveau ușor, în timp ce uriașul venea după el, mai încet, dar hotărât.

— Mamă! Toporul! a strigat Jack când a zărit acoperișul casei.

Mama a alergat cu toporul. De îndată ce Jack a atins pământul, a ridicat lama și a lovit vrejul. O dată, de două ori! Vrejul a trosnit și s-a rupt. Uriașul a căzut de sus, iar pământul s-a cutremurat. Apoi s-a făcut liniște, iar norii s-au închis la loc, ca o ușă grea.

De atunci, Jack și mama lui au trăit fără griji. Au avut grijă de găina cu ouă de aur și au ascultat, seara, cântecele harpei, muncind și dând dovadă de chibzuință. Jack a înțeles că uneori curajul deschide drumuri noi, dar că trebuie însoțit de înțelepciune și bunătate. Iar vrejul de fasole? Nu a mai crescut vreodată unul la fel, dar povestea lui a rămas, urcând din gură-n gură, până la cer.