Într-o dimineață liniștită, în poiana pădurii, iepurele sărea sprinten și râdea. „Sunt cel mai rapid! Nimeni nu mă prinde!”, striga el, făcând tumbe și rotiri. Animalele îl priveau uimite. Broasca țestoasă, cu carapacea ei lucioasă, înainta încet, pas după pas. Iepurele a privit-o și a râs mai tare. „Tu? Ești atât de înceeet!”, a zis el. „Nu vei ajunge niciodată nicăieri!”

Țestoasa a ridicat calm capul. „Poate sunt încetă”, a răspuns ea cu glas blând, „dar aș vrea să vedem cine ajunge primul la stejarul cel bătrân.” Iepurele a clipit surprins, apoi a zâmbit larg. „O cursă? Cu tine? Desigur! Voi câștiga ușor!”

Animalele s-au strâns curioase. Vulpea a tras o linie pe pământ. „Aici este startul”, a spus ea. „Și vedeți stejarul din vârful dealului? Acolo este linia de sosire.” Păsările au cântat, veverițele au bătut din palme, iar ursul a ridicat labele în aer. „La semnul meu”, a zis vulpea. „Trei… doi… unu… Start!”

Iepurele a țâșnit ca vântul. Picioarele lui abia atingeau pământul. În câteva clipe, a fost departe. Țestoasa a pornit și ea, încet și sigur. „Pas mic, pas mic, nu mă opresc”, își spunea în gând, călcând atent printre frunze. Iepurele s-a uitat înapoi. „Ha-ha! Nici nu o mai văd! Am timp din plin”, a chicotit el.

La jumătatea drumului, iepurele a simțit o adiere moale. La marginea potecii era un tufiș umbros și iarbă proaspătă. „O mică gustare și un pui de somn scurt…”, a mormăit. „Țestoasa e atât de departe, nici nu mă ajunge.” A mâncat câteva fire de iarbă, s-a ghemuit sub umbră și a închis ochii. Vântul l-a legănat, păsările au ciripit încet, și, fără să vrea, iepurele a adormit buștean.

Între timp, broasca țestoasă a mers mai departe. Nu s-a oprit. „Pas mic, pas mic, nu mă opresc”, repeta ea. A trecut pe lângă flori, pe lângă un pârâiaș care șoptea, pe lângă un mușuroi de furnici harnice. Când a ajuns lângă tufiș, l-a văzut pe iepure dormind cu urechile căzute. Țestoasa nu a zis nimic. Doar a trecut mai departe, cu pași liniștiți.

Sus, pe deal, stejarul cel bătrân stătea drept. Animalele au zărit carapacea lucind în soare. „Hai, Țestoaso!”, au strigat ele. „Încă puțin!” Țestoasa a respirat adânc și a continuat, pas după pas. Nu s-a grăbit, nu s-a oprit. Doar a mers.

Deodată, iepurele s-a trezit. S-a ridicat speriat. „Oh, am dormit prea mult!” a strigat. A sărit în picioare și a alergat cât de repede a putut. Inima îi bătea tare. A coborât panta, a luat curbele în viteză, a urcat dealul cu salturi mari. Dar, chiar atunci, broasca țestoasă a trecut linia de sosire.

„Am reușit”, a spus ea încet, cu un zâmbet. Animalele au aplaudat fericite. Iepurele a ajuns suflând greu și și-a lăsat urechile în jos. „Nu am crezut…”, a șoptit el. Țestoasa l-a privit cu bunătate. „Nu e nevoie să te lauzi”, i-a spus. „Pas cu pas, fără să renunți, ajungi unde vrei.”

Atunci iepurele a înțeles. „Îmi pare rău că te-am luat în râs”, a zis. „Astăzi am învățat ceva.” Vulpea a clătinat din cap mulțumită. Iar pădurea a șoptit morala: „Încet și sigur câștigi cursa. Nu-i subestima pe ceilalți și nu te opri din drum.”