Demult, într-un sat liniștit, trăiau un țăran și soția lui. Munceau din zori și până seara, dar aveau puțin. Își iubeau animalele și le îngrijeau cu grijă, mai ales o gâscă albă, cu pene moi și ochi blânzi.

Într-o dimineață, țăranul a intrat în cotețul gâștii și a văzut ceva nemaivăzut. În cuib strălucea un ou greu, lucios, ca un mic soare galben. L-a ridicat cu mirare. „E de aur?”, a întrebat el șoptit. Soția a atins oul cu vârfurile degetelor. „Pare adevărat… Dar să fim siguri.”

L-au dus la târg. Un meșter l-a ciocănit, l-a cântărit și a dat din cap: „Este aur curat.” Țăranul și soția lui s-au uitat unul la altul, cu ochii mari. Au vândut oul și au cumpărat hrană și unelte noi. Seara s-au întors acasă recunoscători.

A doua zi, în cuib era iar un ou de aur. Și a treia zi, la fel. Zilnic, gâsca făcea câte un ou de aur, iar casa lor a devenit din ce în ce mai bogată. Au reparat acoperișul, au cumpărat lemne pentru iarnă și haine călduroase. Țăranul zâmbea des, iar soția lui cânta la lucru. „Ce noroc avem!”, spunea ea când strângea oul strălucitor cu grijă.

Dar, încet-încet, bucuria s-a schimbat. Țăranul a început să numere în gând: „Dacă avem un ou pe zi, într-o lună avem atâtea… într-un an și mai multe… Dar dacă am avea toate ouăle chiar acum?” Soția l-a privit mirată. „Ce vrei să spui?”

„Gâsca face ouă de aur”, a zis el. „Poate că înăuntru e plină de aur! Dacă deschidem gâsca, vom avea tot aurul dintr-odată. Nu va mai trebui să așteptăm în fiecare dimineață.”

Soția a ezitat. „E înțelept? Gâsca ne-a ajutat zi de zi. Poate e mai bine să fim răbdători.” Dar țăranul, orbit de dorință, a dat din cap: „Nu, vreau să vedem tot aurul acum.”

Într-o zi, s-au hotărât. Au tăiat gâsca. Au deschis-o cu mâinile tremurânde, așteptând strălucirea aurului. Dar înăuntru nu era niciun pic de aur. Doar ceea ce are orice gâscă. Aurul fusese doar în ouăle pe care le făcea, câte unul pe zi.

Casa a rămas brusc tăcută. Țăranul a lăsat privirea în jos. Soția și-a strâns șorțul la piept. „Ce am făcut?”, a șoptit ea. „Am pierdut totul.” Din acea zi, nu a mai apărut niciun ou de aur în cuib. Bogăția care venea încet, dar sigur, dispăruse pentru totdeauna.

Încet-încet, lucrurile au început să se strice: acoperișul a avut din nou nevoie de reparații, lemnele s-au terminat, iar hainele noi s-au învechit. Țăranul a înțeles, în sfârșit, lecția grea: dorința de a avea totul deodată l-a făcut să piardă chiar și ce avea.

De atunci, când vedea câte ceva strălucind la târg, își spunea: „Răbdarea aduce roade. Lăcomia ne lasă cu mâinile goale.” Și, ori de câte ori trecea pe lângă cotețul gol, își amintea de gâsca albă și își promitea să nu mai grăbească niciodată darurile bune care vin pas cu pas.

Morala: Cine vrea totul prea repede, riscă să piardă și ceea ce are.