Demult, în orașul german Hamelin, viața curgea liniștită pe lângă râu. Piețele erau pline de mere roșii și pâine aburindă, iar copiii alergau pe străzi înguste, râzând. Până într-o zi, când ceva mic, agitat și neinvitat a început să se strecoare peste tot: șobolanii!

Veneau în șiruri lungi, cu mustăți foșnind și dinți ascuțiți. Gândeau ca niște hoți iscusiți, săreau peste capcane, furau boabe din hambare și mușcau sacii de făină. Își făceau cuiburi în pereți, chițăiau în pivnițe, se suiau până și pe mese. Pisicile fugeau înspăimântate, câinii lătrau fără folos, iar oamenii nu mai puteau dormi. Hamelin, altădată vesel, devenise un loc de cântec stricat de chițcăit.

Primarul și sfetnicii s-au adunat în sala cea mare. Au încercat tot ce știau: capcane, otravă, rugăciuni, strigăte. Nimic. Cu cât se chinuiau mai mult, cu atât șobolanii păreau mai mulți, mai îndrăzneți. Oamenii cereau ajutor, iar primarul se frământa: Cum să scape orașul?

Într-o dimineață, pe poarta orașului a apărut un străin. Purta o haină strălucitoare, cusută din petice multicolore, și la centură avea un fluier subțire ca o rază. S-a dus direct la primărie și a spus liniștit:

Sfetnicii au râs, dar primarul, obosit și speriat, a întrebat:

Cât vrei?

O pungă cu galbeni, a spus străinul. Atât cât face o promisiune pe care să o țineți.

Primarul a bătut palma, iar străinul a ieșit în piață. A ridicat fluierul la buze și a început să cânte. Melodia se rostogolea ca apa, se strecura ca lumina și se prindea de urechi ca o poveste bună. Din canale, din poduri, din hambare și bucătării, șobolanii au început să iasă în valuri. Unii s-au oprit din ros, alții au uitat de frică și au alergat, cu ochii mari, după muzică. Străinul pășea ușor, iar ei veneau după el, sute și mii, ca un râu cenușiu. A coborât la malul râului, a cântat mai iute, și toți, de la cei mai mici la cei mai dolofani, s-au aruncat în undele reci. Apa i-a luat și, în curând, Hamelin a rămas tăcut. Nici un chițc, nici o coadă.

Oamenii au aplaudat, au strigat de bucurie. Străinul s-a întors la primărie și a întins mâna. Dar primarul a strâmbat din nas.

Străinul a încruntat sprâncenele.

Sfetnicii au dat din umeri și au rânjit. Primarul a bătut cu toiagul în podea.

Străinul a privit lung orașul și a spus încet:

Apoi a dispărut pe o uliță, fără să se mai uite în urmă.

A trecut puțin timp. Într-o zi de sărbătoare, când clopotele chemau oamenii la biserică, străzile s-au golit de griji. Străinul s-a întors. A stat în capătul pieței, a ridicat din nou fluierul și a cântat o melodie altfel: jucăușă și luminoasă, ca o zi de vară, cu pași de dans și râs în ea. De data aceasta, nu au venit șobolanii. Au venit copiii.

Au ieșit din case, s-au oprit din jocuri, și-au lăsat păpușile, cercurile, mingile. Picioarele li s-au legănat singure, inimile le băteau în ritm, iar ochii le străluceau. Fetițele și-au ridicat poalele rochiilor, băieții au tropăit ca niște căluți. Se țineau de mână și râdeau, urmând flautistul pe sub poarta orașului. Doar un băiețel șchiop a rămas în urmă; deși se străduia, nu putea ține pasul. S-a oprit gâfâind la marginea drumului, cu inima plină de cântec, dar picioarele grele.

Flautistul i-a condus pe copii peste câmp, către un deal înalt numit Koppelberg. Când au ajuns la poale, melodia s-a schimbat într-una atât de dulce, încât aerul a părut să tremure. Atunci, în fața lor, stânca s-a crăpat ca o poartă deschisă. Un culoar luminos s-a arătat pentru o clipă. Copiii, cu mâinile unite, au intrat dansând după flautist. Poarta de piatră s-a închis apoi, molcom, ca o pleoapă grea. Băiețelul șchiop a ajuns abia atunci. A bătut în stâncă, a strigat, dar nu s-a mai deschis.

Când oamenii au ieșit de la biserică, orașul era tăcut. Nu mai răsuna nici un râs de copil. Părinții au alergat pe străzi, au strigat nume, au întrebat vecini. Băiețelul șchiop le-a spus tot ce văzuse, cu lacrimi în ochi. Toți au fugit la deal. Dar piatra era piatră, rece și mută. Primarul a căzut în genunchi și și-a acoperit fața. Sfetnicii au tăcut, iar oamenii au plâns în șoaptă.

De atunci, în Hamelin s-a păstrat o amintire dureroasă. Pe strada pe unde au ieșit copiii nu s-au mai cântat cântece, iar în calendare s-a notat ziua când au dispărut. Unii spun că, dincolo de munte, copiii au ajuns într-o vale nouă, plină de lumină. Alții spun că nu s-au mai întors niciodată. Oricum ar fi, toți au învățat aceeași lecție: cuvântul dat este mai prețios decât o pungă cu galbeni. Căci lăcomia sărăcește, iar promisiunile respectate țin lumea întreagă laolaltă.

Iar dacă treci cândva prin Hamelin, vei vedea un semn vechi care amintește de poveste. Oprește-te o clipă. Ascultă. S-ar putea să-ți pară că auzi, venind de departe, ecoul unui fluier. Și vei ști: adevărul spus și ținut e cea mai bună muzică pentru orice oraș.